You win some, lose some, all the same to me"
(Motörhead -The Ace of Spades)
Orice film care are ca fundal auditiv pe teaser-trailer piesa Motörhead, The Ace of Spades, trebuie să fie cel puţin cool. Dacă piesa apare şi în film, e deja clasic. Mai ales că are legătură şi cu titlul, e omonimul la Smokin' Aces (Aşii din mânecă? din nou o traducere "excepţională" de titlu!)
Să fie clar, nu vă povestesc subiectul. N-are rost. Dar, de nu ştiu când nu m-am mai distrat atât de bine la un film. Adică ştiu, de la Crank, dar acolo era pur guilty pleasure şi mi-l asum. Smokin' Aces seamănă, stilistic şi nihilistic cu Domino! Şi dintr-un anume punct de vedere, cu Lock, Stock & Two Smoking Barrels / Jocuri, poturi şi focuri de armă, dar acela e delicvent juvenil, ăsta e matur-recidivist şi voit decadent! E şi suma a ceea ce Lucky Number Slevin, Snatch şi Revolver au încercat să fie dar n-au putut, o combinaţie de film noir, comedie, action, explozie şi nebunie, extravaganţă, un fel de post-punkism. Am şi partipris-uri, pentru că am văzut filmele anterioare ale lui Joe Carnahan, sunt fan Narc şi Ticker, episodul său din filmele BMW, şi am văzut şi debutul lui, Blood Bullets Guts and Octane (1997), experienţă indie / studenţească à la Rodriguez şi El Mariachi. Carnahan este cel care trebuia să facă Mission: Impossible 3, versiunea 2004, dar s-a retras în ultimul moment, pe motiv de diferenţe creative cu Tom Cruise, producător, vedetă, lider scientolog. Şi a preferat să facă un film scris de el, nihilist şi anarhist, anume Smokin' Aces.
Adversarii filmului au zis ca e varză, eu cred că ei sunt, decorticaţi chiar, atunci când îl iau în braţe pe Tarantino ca Autor, iar restul sunt pastişe. Sau chestii gratuite (ce anume e gratuit odată ce ai plătit bilet?). Dar filonul lui Carnahan trage mai mult spre fraţii Coen, duşi la extreme. De acolo poate origina trio-ul de red necks punkişti, fraţii Tremors, veri mai ciumeci ai "nihiliştilor" din The Big Lebowski (conotaţie la fel de teutonică, atunci când urcă cu liftul seamănă cu Rammstein în concert). La alt nivel filmul aduce a Peckinpah în stadiul Bring Me the Head of Alfredo Garcia. Combinat cu Lonney Tunes. Mai e şi un omagiu ireverenţios Morricone, într-o scenă fabuloasă, cu un Ben Affleck ventriloc, pe care n-am s-o stric povestind-o aici.
Începutul e îmbârligat, mai plin de expoziţiune decât Casino, apoi ca într-un Matrix bullet time, se face o buclă de relanti /slow motion, în care se prăbuşeşte acest castel exploziv de cărţi de joc, dinamitat de un simţ morbid al umorului. Carnahan şi-a asigurat un casting excelent, alături de "greii" Ray Liotta şi Andy Garcia, apar o serie de character actors (adică din seria "nu ştim niciodată cum îi cheamă), Chris Pine (preferatul meu din ansamblu, pe care chiar nu l-am mai văzut nicăieri), Ryan Reynolds (Van Wilder), Tommy Flanagan (Laszlo Soot, personaj cu parfum Usual Suspects), cântăreaţa sexy Alicia Keys, rapperul Common, Alex Rocco (Moe Green în The Godfather), David Proval (via Sopranos), Peter Berg (în timpul liber regizor),Curtis Armstrong (din serialul Maddie şi David), Jason Bateman (din serialul Arrested Development), Jeremy Piven, (din serialul Entourage), Vladimir Kulick (The 13th Warrior).
Menţiune specială, muzica lui Clint Mansell, plus o selecţie eclectică de trupe, din care reţin Prodigy, o piesă Iggy and the Stooges (Down On The Street), Trivium, John Cale (Big White Cloud). Şi bineînţeles, Motörhead. Dacă anul trecut entertainment-ul subversiv era domino-ul psihotic, acum e rîndul careelor de aşi (plus un joker!).
Alin Ludu Dumbravă
Şapte Seri, martie 2007
