interesant ca acum ascultind prima oara albumul "infam" din 1997, dupa foarte multa vreme, cu beat techno, drum trance, sintetizatoare, viori, imi dau seama ca in mod normal citeva piese ar fi trebuit sa fie hituri, imi place mai ales Cold Wind Blows, si Like Angels, apreciez instrumentatia si orchestratiile! Tema centrala e elegiaca, nostalgia dupa o iubire pierduta, dar nu am gasit nici un amanunt biografic care sa se refere la aceasta perioada. Piesa ultima, Business as Usual, are 17 min. 59 -asta pentru ca contine si Dark Days in Paradise – 3:27, dupa un minut de tacere !!! Refrenul spune, "These are my memories". True !!!
pentru ca linkul hboclub a disparut, am sa re-postez cronica mea din iulie 2010 (concertul a a vut loc pe 18 iulie) Episodul 10: We Want Moore ! Gary Moore !
“It doesn't matter if you're wrong or if you're right. It makes no difference if you're black or if you're white. All men are equal till the victory is won. No colour or religion ever stopped the bullet from a gun.”
(Out in the Fields)
In 2004 trebuia sa vina la Arenele Romane, am si acum biletul-invitatia pe perete, 10 iulie 2004 (a fost cam fishy, cum s-a intimplat si cum s-a anulat cu o zi inainte, pe situl oficial a aparut apoi ca si-a taiat un tendon, dar cred ca nici multe bilete nu se vindusera), noi ne-am decompensat la Vama!). Anul trecut niste prieteni s-au dus special la Budapesta, n-aveam cum sa ajung. In plus prestatia sa de bluesman e pentru mine un impediment, mie-mi place old Gary Moore, sau experimente gen A Different Beat (1999) sau Scars. Am ascultat ultimul album de studio, Bad for you Baby (2008), nah, ce altceva decit blues, ok but not much, un livebootleg cu participarea lui Mick Jagger si chiar inainte de concert reascultat dupa cred 10 ani, proiectul sau de jazz fusion Collosseum II din 1977, Electric Savage. Si apoi Scars (2002, cu basistul de la Skunk Anansie, Cass Lewis si tobarul de la Primal Scream, Darrin Mooney ! Eram curios daca va cinta si din perioada "mea", asa zisa de "true heavy metal albums", inceputa cu Corridors of Power (1982) cu exceptionala End of the World (ascultata de mine prima oara la Europa Libera la Metronom '84 (thanks Radu Teodor), cu Jack Bruce la voce (mai tirziu au format BBM cu Ginger Bruce pentru un album, Around the Next Dream, 1994), Victims of the Future (1983, cu Empty Rooms si Murder in the Skies), cu pauza de stil in Dirty Fingers in 1984, urmate de trilogia Run for Cover (1985), Wild Frontier (1987), After the War (1989), sau vreo piesa Thin Lizzy ! Unul din eroii mei adolescentini (piesa Out in the Fields a ramas una din favoritele mele,
pentru The Loner am luat chiar bataie !!!, nu ca poate n-as fi meritat…), a devenit cunoscut mainstream in Romania post-‘89, odata cu Still Got The Blues (1990) si cu videoclipurile via Superchannel, a continuat in acelasi gen pentru urmatorii 20 de ani. Cred ca m-a pierdut total la Dark Days in Paradise (1997) si am mai revenit la el, dar n-a mai fost niciodata ca pina prin 1994-95. *** Si a fost un regal, unul din cele mai bune concerte ale anului, si au fost destule !!! Si am fost, nu multumita celor de la Emagic, carora le-am cerut acreditare pentru a scrie pe hboclub, si care nu au catadicsit nici sa raspunda; deh, succesul festivalului Summer Ciuc nu a fost unul de care sa se poata lauda si sa-si dea bonusuri la sfirsit de sezon. Ba mai mult, s-a ales formula trei zile separate (si au prins cel mai calduros weekend al anului, in care toata lumea a ales sa fuga la munte si la mare !), fara noima, cu headlineri care si care, anume Faithless in prima zi, Pink Martini in cea de-a doua, si aud ca au fost mai multi in cea de-a doua zi, si Gary Moore in cea de a treia. Cred ca n-au fost nici 3000 de oameni, pentru ca nu e nici cool si nici trendy, este doar unul din cei mai buni si mai subestimati chitaristi pe plan mondial, mult si din cauza carierei eratice si alegerilor eclectice, care i-au confuzat pe fani (v. cel mai bun caz, Dark Days in Paradise, cu tenta pop, techno beat, si lipsit de inspiratie). Si n-a mai avut hituri fm faimoase de la Still Got The Blues. Iar continuarea in zona blues l-a facut sa intre intr-un con si mai mare de umbra. In plus nu prea e cunoscut in SUA, nah, patria bluesului. Am facut rost de invitatie via prieteni (thx Dan si Mirela), special guest pass in categoria B, blestemul zonei B !!) dar am rezolvat loco special guest pass zona A (thx Funky), si la final la encore, gardurile au fost adunate si le-au dat drumul la toti mai aproape, tehnica abordata la noi la mai multe concerte(v. Metallica 2008). Orcum de data asta tarcul A era micut, si nu o imensitate ca la precedentele 2 concerte vazute aici (Dylan & Aerosmith). Moore a fost pe scena by the numbers, sau poate doar profesionist, fara “Hallo Bucharest”, dupa fiecare piesa spunind succint, “Thank you very much, thank you”. Super-trupa virtuoasa, Jonathan Noyce la bass (Jethro Tull si cu Gary la albumul lui din 2006, Old, New, Ballads, Blues), la percutie, Darrin Mooney, scriam mai sus la Scars, de la Primal Scream, acesta l-a insotit pe Moore in 2001 in turneul din Europa si a inregistrat cu el albumul Back to the Blues. Dar marele eveniment este revenirea lui Neil Carter, la clape si chitara, partenerul sau din anii ‘80, cu care a si compus 2 piese din playlist, si la voce pe Thunder Rising, cu fantoma lui Phil Lynott prezenta fireste, Out in the Fields, pe care au cintat-o impreuna, e ultima piesa pe care a interpretat-o inainte de disparitia sa in ianuarie 1986 la numai 36 de ani ! E o piesa despre problema irlandeza, IRA si Belfast, despre intoleranta si rasism. In videoclip Gary avea o chitara care avea si clape, si cinta la amindoua odata ! http://www.youtube.com/watch?v=1BE1IiTZ3Og&feature=related ! Military Man e alta piesa compusa de Lynott pentru Gary, prietenul si partenerul sau perfect de la Thin Lizzy, caruia ii dedica o piesa noua (albumul va aparea in curind), A Wild One.
Encore-ul a fost un Parisienne Walkaways de 11 minute, piesa pe care a compus-o Lynott si aparut pe primul album al Gary Moore Band, Back in the Streets, din 1979. Ma bucur ca locurile comune au fost doar Still Got The Blues, megauberhit evergreen FM, la care m-am dus sa trag aer in piept, adica un shot de Jaggermeister. Jack Daniels-ii erau absenti, poate mai bine. Iar berea Ciuc la draught, sincer, niciuna nu mai vreau sa duc! O nota speciala pentru Empty Rooms, o versiune orientata pe chitara si clapele inlocuite de bass, e o piesa care apare frecvent in discografia Moore, compusa alaturi de Neil Carter, scoasa de citeva ori pe album in orchestratii diferite, asa cum a fost si Dream On a lui Aerosmith, prima oara in 1983 la Victims of the Future dar si pe Wild Frontier, si nesfirsite compilatii. *** A fost emotionat, unul din putinii “grei” pe care nu i-am vazut in 20 de ani de concerte libere, dar cum am scris deja, unul din eroii absoluti ai adolescentei mele. Nu, nu ascultam atunci nici Lou Reed, nici macar Eric Clapton, si nici Terje Rypdal, ci Gary Moore, Dire Straits, Mike Oldfield, si Maiden, Van Halen, Judas si bineinteles AC/DC. Iar albumele preferate erau Holy Diver al lui Dio, Rainbow: Long Live Rocknroll, Back in Black, Piece of Mind si Powerslave, primul Yngwie Malmsteen (‘s Rising Force), Pyromania si Hysteria, Defenders of the Faith si Wild Frontier al lui Gary ! Moore era pe lista, chiar si cind a intrat Whitesanke 1987 si GnR cu Appetite of Destruction, albume perfecte pentru cind ai 17 ani. In facultate am scris un scenariu care daca ar fi fost facut ar fi trebuit sa contina piese de Gary Moore pentru fiecare secventa titlu, Out in the Fields, Cold Day in Hell si Over the Fields And Far Away.
Deci concertul a fost un regal personal, emotionat, am avut goosebumps pe prima piesa, si am ramas cu orgasme multiple (s-a descarcat destula dopamina ) la ritmurile celtice, si digitatia rapida si perfecta a lui GM. E un concert pe care as vrea sa-l revad, and that’s rare. De fapt atit de excitat n-am fost de la Chickenfoot, anul trecut la Olympia. Cred ca ar trebui sa-l pun pe locul doi, dupa Paul Anka, si inainte de Metallica, unde eram Death magnetizat. Sau sa fie trei, nu stiu. Va spun data viitoare.
Gary Moore playlist Bucharest Duminica 18 iulie 2010, Zone Arena
1. intro (on tape) -Dunluce (instr. from After the War, 1989) 2. Over The Hills and Far Away (from Wild Frontier, 1987) 3. Thunder Rising (from Wild Frontier, 1987) 4. Military Man (from Run for Cover, 1985, composed by Phil Lynott) 5.Days of Heroes (new song, 2010)) 6. Where are You Now ? (new song, 2010) 7. Empty Rooms (from Victims of the Future, 1983) 8. A Wild One Thin Lizzy wink and new song for Phil) 9.Blood Of Emeralds (from After the War, 1989) 10. Out in the Fields (from Run for Cover, 1985) 11. Still Got The Blues (title track, 1990) 12. Walking By Myself (from Still Got The Blues, 1990) encore 12. Parisienne Walkaways (from Back on the Streets, 1979, composed by Phil Lynott)
Details are yet to be released, but Gary Moore apparently died in his sleep in the early hours of this morning while on holiday in Spain. He was just 58.
nu mi-a venit sa cred ! Gary Moore, mort in Spania, in camera de hotel, la numai 58 de ani !!! Situl lui confirma ! I'm still in shock ! 6 februarie e in continuare a day that will live in infamy!! Abia acum 7 luni l-am vazut bine, mersi, la Bucuresti dupa aminarea din 2004 ! unul din concertele anului si Gary, unul din eroii totali ai adolescentei mele, aka 1983-2003, nu i-am mai urmarit cariera de blues dupa After Hours si doar A Different Beat (1999)m-a mai scos din amorteala. Si albumul BBM ! cronica mea la concertul din 2010 aici si link la postarile despre el !! am tras piese intregi pe care le-am pus pe youtube... ascult WISHING WELL si tot albumul din 1982, Corridors of Power si ma uit la obituary-ul de pe yahoo/associated press. Anume Thin Lizzy guitarist... comment-urile sunt mai pline de bun simt decit articolul, care nu stie sa mentioneze mai nimic dintr-o cariera legendara, unul din cei mai mari chitaristi ai lumii, specialist in finger vibrato !!! like this one who says it all:
The man was a genius on guitar. Too bad mainstream media didn't have a clue who he was, and showered fluff publicity by the boatload upon much lesser talents whilst almost ignoring him completely. Gary Moore was always about the music and not on seeking the spotlight and fawning publicity. His legacy is his impressive recorded works; it's a shame so many people haven't heard of him. If you have any knowledge of musicianship, you know of his exploits. If you've never heard of him, your knowledge of music is pretty much non-existent.
thank you for the music and the good times, Gary !!! a great friend is gone, but not forgotten ! o sa ne astepte zile grele, atunci cind toti eroii au sa fie doar amintirea !!!
