Retrospectiva anului 2012 part 1

la ora 1 ma gasiti pe B1TV la emisiunea Cinemas a lui Florin Barbu, alaturi de Andrei Cretulescu, despre filmele americane ale anului 2012 (TDKR, Prometheus, Looper, Bond 50, The Grey, Premium Rush, Killer Joe, Argo, Ted ! si un omagiu lui Tony Scott). Iar saptamina viitoare la aceiasi ora, despre filmele europene - Holy Motors !
live streaming aici !

via Salonic ;)

The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (2007)

Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford
Sapte Seri, 2007.


"I don't know if you want to be like me or be me"

Îi spune Jesse James (Brad Pitt), fanului său Bob Ford (Cassey Affleck), în noul film demitizant asupra vestului nu atât de sălbatic. O versiune definitivă asupra unui mit esenţial american, ecranizat în repetate rînduri, de la Henry King (Jesse James, 1939, cu Tyrone Power), Fritz Lang (The Return of Frank James, 1940), Nicholas Ray (The True Story of Jesse James, 1957 cu Robert Wagner) la film TV (The Last Days of Frank and Jesse James, 1986 cu Kris Kristofferson) şi versiunea popcorn Colin Farrell (American Outlaws-2003). Dar povestea lui Robert Ford a fost spusă doar de Samuel Fuller, în primul lui film, din 1949 (I Shot Jesse James), şi atunci romanţată la nivelul cenzurii epocii. Acolo John Ireland este un Robert Ford îndrăgostit de o femeie, care din această cauză îşi explică gestul de laşitate, împuşcarea protectorului său în spate, în timp ce acesta aranja un tablou în sufragerie. Trădarea lui Ford capătă proporţii biblice în mitologia istoriei americane a formării vestului, el e văzut precum Iuda, deşi împuşcatul în spate era o practică curentă (v. cazul lui Wild Bill Hickok). Dar în filmul neo-zeelandezului Andrew Dominik (autorul fascinantului Chopper-2000, cu o poveste asemănătoare contemporană) dincolo de o anume fascinaţie homo-erotică, Robert Ford este un studiu de caz, modernizat, intrat în tabloidul infamilor asasini celebri ai lui Trotski sau John Lennon. Proiectul a fost dezvoltat de compania lui Ridley Scott, Scott Free şi co-produs de Brad Pitt care şi-a dorit să fie fără concesii (o hachiţă de star, la fel cum Warren Beatty şi-a dorit McCabe and Mrs. Miller), la o durată de 160 de minute, anti-climatic, static şi cu un titlu care abia încape pe afiş.

Un anti-western sau "western revizionist", lung, poetic, existenţial, elegiac, venit direct din anii ‘70, mai aproape de Heaven's Gate al lui Cimino decât de Days of Heaven al lui Malick. Referinţele sau comparaţiile pot duce de la recentul There will be Blood al lui P.T. Anderson, la The Great Northfield Minnesota Raid de Philip Kaufman, The Hired Hand de Peter Fonda şi The Missouri Breaks al lui Arthur Penn. Iar o discuţie de început parcă e din Dead Man, anti-westernul poetic alb-negru de Jarmusch. Pitt joacă reţinut, detaşat, încadrat în peisaj, iar Affleck este tragic în zbuciumările lui. Sam Rockwell e simpatic în rolul lui Charles Ford, fratele lui Bob, Frank James apare doar într-o secvenţă, interpretat de Sam Shepard, pe urmele ilustre ale lui Henry Fonda, Stacy Keach şi Johnny Cash, dar cel mai cool actor din film este Paul Schneider (Dick Liddil, membru al bandei lui Jesse). Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford mai are două atuuri, cea mai frumoasă imagine a anului (Roger Deakins, colaboratorul Coenilor ) şi muzica de excepţie a lui Nick Cave (care are şi un cameo) şi Warren Ellis, atmosferică, mai bună ca la colaborarea lor anterioară, The Proposition. Din păcate l-am văzut după ce am efectuat topul anului, care a apărut în ultimul număr Şapte Seri din anul trecut si, da intră in top ten, direct pe poziţia a doua, deci
l-am schimbat pe blog şi unde am mai dat topuri. Filmul lui Dominik ar fi plăcut lui John Ford şi lui Sam Peckinpah, dar nu lui Leone sau John Wayne. Asupra lui Leone mă mai gândesc, pentru că a avut o influenţă imensă asupra revizionismului în western. Iar Peckinpah de fapt l-a mai făcut, în Patt Garrett şi Billy the Kid…

4,5 din 5, 9 din 10

The Great Northfield Minnesota Raid (1972)

Cole Younger: Ain't that a wonderment?

Finalmente recuperat, thanx Relik, de pe un dvd zona 1 The Great Northfield Minnesota Raid (1972) un film extrem de rar si la fel de cult pe care imi doream sa-l vad demult dar auzindu-l pe Philip Kaufman vorbind despre el cu Michel Ciment in Lectia de Cinema, anul acesta la Cannes 65.
Este unul din cele mai bune westernuri facute vreodata si provocator zic, mai bun decit azi ultra-clasicul The Outlaw Josey Wales (1976) pe care l-a scris, si de unde a fost dat afara ca regizor de Clint Eastwood, care a stepped in. The Great Northfield Minnesota Raid (1972) este un western revizionist, care povesteste intr-in mod inedit, cu multa ironie si umor si perspectiva istorica moderna, destinul gastilor James si Younger si ultimul lor raid/jaf, cel al bancii First National din Minnesota, in timpul controversatei amnestii din 1876, anume pe 7 septembrie.
Diferente intre adevarul istoric si film aici

Cu 8 ani inainte de The Long Riders al lui Walter Hill (1980), care are gaselnita de a pune frati reali in rolurile banditilor (familia Carradine si familia Keach), The Great Northfield Minnesota Raid are un rol atipic in seria numeroasa de filme despre Jesse James, de la de la Henry King (Jesse James, 1939, cu Tyrone Power), Fritz Lang (The Return of Frank James, 1940), Nicholas Ray (The True Story of Jesse James, 1957 cu Robert Wagner) la film TV (The Last Days of Frank and Jesse James, 1986 cu Kris Kristofferson) şi versiunea popcorn Colin Farrell (American Outlaws-2003). Dar povestea lui Robert Ford a fost spusă doar de Samuel Fuller, în primul lui film, din 1949 (I Shot Jesse James), şi atunci romanţată la nivelul cenzurii epocii. Acolo John Ireland este un Robert Ford îndrăgostit de o femeie, care din această cauză îşi explică gestul de laşitate, împuşcarea protectorului său în spate, în timp ce acesta aranja un tablou în sufragerie.
si clasicul acum Andrew Dominik's "The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford" (2007), din a carui cronica in Sapte Seri am luat acest citat.

The Great Northfield Minnesota Raid se focuseaza asupra lui Cole Younger,
care este vazut ca mentorul lui Jesse James, care il invidiaza si vrea sa-l intreaca, darn u are staura morala a acestui modernist ironic t that a wonderment?, care a trait, [pina in 1916, aparind asemeni lui Wyatt Earp si Buffalo Bill, in wild west shows dupa 1900.

Alaturi de McCabe & Mrs. Miller al lui Altman, Little Big Man si The Missouri Breaks de Arthur Penn, dar si asemanari cu The Wild Bunch al lui Peckinpah, The Hired Hand (Peter Fonda), si se incadreaza bine in epoca si bineinteles ca a fost un flop. Unele secvente par a inspira si Heaven’s Gate, care la rindul sau mi s-a parut ca a inspirat The Proposition al lui John Hillcoat.
Posse-ul cu Pinkertton pare un episod amuzant din ButcH Cassidy , cu the possee.

Meciul de baseball parca e din Monty Python, mi s-a parut ca l-am vazut pe Harry Dean Stanton in public (unconfirmed). Aici statement-ul filmului e exprimat clar si precis, cind o oficialitate din Northfield ii spune lui Cole Younger ca baseball este de acum sportul national American iar Cole il corecteaza politicos, "Shooting is America's national sport and always will be." Mai tirziu chiar asta si face, trage cu pusca in minge, si cu asta jocul se termina brusc.

CAST:
Cliff Robertson(co-producator al filmului) e Cole Younger, din banda (Luke Askew ( Jim Younger), Matt Clark-Bob Younger, R.G. Armstrong- Clell Miller, care a fost partenera bandei lui Jesse James (Robert Duvall), si Frank James (John Pearce).
Wayne Sutherlin e Charlie Pitts
Supporting: Dana Elcar, Donald Moffat, si actorii cult legendari Royal Dano
-un favorit al lui Kaufman si Elisha Cook (jr.)
*
Muzica ireverentioasa de Dave Grusin, filmat intunecat si pe zloata si ploaie, aproape fara soare, morcirlos, de Bruce Surtess, DOP-ul atasat al lui Don Siegel si Clint pina la un moment dat, si aflu ca a murit anul acesta, pe 23 februarie, la 74 de ani.
Obituary in The Guardian aici
4,5 din 5, 9 din 10

Trailer



DVD aparut in 2007, Universal
Format: 1.85. 1
Dvd extras: none

Atonement (2007)

re: Anna Karenina (2012), iata cronica mea din Sapte seri la Atonement de Joe Wright, aparuta in februarie 2008.

Iubire tragică, dramă de confuzie şi neputinţă - Atonement

Alin Ludu Dumbravă
Şapte Seri, februarie 2008
Atonement însemnă şi în engleză şi în franceză Ispăşire, cum s-a tradus cartea pe care se bazează (apărută în 2005 la Polirom şi reeditată acum), măcar atât puteau ştii distribuitorii care l-au numit Remuşcare. Este scrisă de Ian McEwan, unul din cei mai apreciaţi scriitori britanici contemporani. După el s-au ecranizat pînă acum The Comfort of Strangers (Paul Schrader, 1990), The Cement Garden (Andrew Birkin, 1993), The Inocent (John Schlesinger, 1993). McEwan a scris şi scenariul la The Good Son (Joseph Ruben, 1993), un thriller eşuat cu Macaulay Culkin şi Elijah Wood.

Atonement e un film care începe ca The English Patient şi se termină ca Titanic (Vanessa Redgrave pe post de Gloria Stuart). Are patru părţi distincte preluate din roman, fragmentări de timp şi trucuri de regie care arată aceiaşi secvenţă de mai multe ori sau din unghiuri diferite. Eu l-am văzut pornind de la o părere preconcepută... a vedea un film "de la regizorul lui Pride and Prejudice", bineînţeles ca nu e pentru mine, e pentru doamne şi domnişoare romantice, pentru mine romantic e Sweeney Todd, mai romantic de atât nu suport, chiar şi Rambo e un erou romantic pentru mine, şi asta poate spune tot. Hei, nu plecaţi, continuaţi să citiţi...

Povestea din romanul lui Ian McEwan (pe care nu l-am citit), mi-a amintit bucăţi din cel al lui Eric Knight, This Above All (Mai presus de orice, acesta, da, citit), povestea de dragoste dintre un dezertor şi o asistentă medicală pe fundalul celui de-al doilea război mondial. În Atonement mai există şi un al treilea personaj, o soră mai mică şi o greşeală care trebuie recunoscută şi ispăşită. Personajul scriitoarei e introdus în finalul poveştii, tehnică narativă post-modernă care arată diferenţa dintre roman şi povestea originală, dar în fapt toate sînt ficţiuni, compuse de McEwan şi reconstituite pe peliculă de Joe Wright. Filmat la superlativ de Seamus McGarvey, filmul e supercalofil, fiecare cadru din prima parte e cu soare sau reflecţii, la ora magică, parcă e filmat de Vittorio Storaro (sau Nestor Almendros la Days of Heaven). Dar forţa cinematografică este desăvârşită în secvenţa de la mijlocul filmului a retragerii de la Dunquerkue, un cadru-plan neîntrerupt de 5 minute, senzaţional filmat pe steadycam, care a costat cât tot restul filmului (în stilul lui Scorsese la mijlocul lui Gangs of New York, dar neînchipuit mai bine motivat dramatic). Aici într-o sală de cinema, pe pînză, se văd uriaşi, îmbrăţişaţi, Jean Gabin şi Michèle Morgan, din filmul lui Marcel Carné, Quai des brumes (1938), un motiv în sine şi un model mai romantic decît relaţia dintre Cecilia Tallis (Keira Knightley) şi Robbie Turner (James McAvoy).

Muzica lui Dario Marianelli (premiata cu Oscar) care foloseşte inspirat maşina de scris pentru beat şi tempo, aduce starea perfectă pentru a susţine imaginea, lîngă Clar de lună de Debussy şi Boema. Atonement a fost nominalizat la 7 categorii de Oscar, a luat o tonă de premii (Globul de Aur pentru cel mai bun film, premiile Academiei Britanice aşişderea). Părea a fi menit să cîştige Oscarul, dar ar fi fost o nedreptate concurând cu There Will Be Blood şi No Country for Old Men (aşa că nu
l-a cîştigat). Iar cotaţia mea subiectivă nu vrea să pună pe un piedestal un film cu poveşti de iubire tragice, drame de confuzie şi neputinţă, pînă la urmă tradiţional şi dincolo de tehnica sa de realizare, cu nimic mai original decât mai vechile modele ale genului.

(trei stele din cinci,) 6 din 10 !