Milano Calibro 9 (1972)

film cult # 5 pe 2007: Milano Calibrul 9
4 august 2007
la festivalul de la Venetia editia 61 a avut loc prima retrospectiva a cinema-ului de serie B italian, continuata si anii urmatori. Unul din autorii omagiati la acea editie a fost Fernando Di Leo, si a fost proiectat filmul sau seminal de gangsteri, polar, noir, violent din 1972, MILANO CALIBRO 9 . In 2003 Di Leo a murit dar a a vut parte de acest tribut tradiv, la care a participat si Quentin Tarantino. Acum filmul a aparut pe dvd la RARO si NOCTURNO in seria IL CINEMA SEGRETO ITALIANO, editia completa si bilingva a ceea ce e considerat cu al lui Fernando Di Leo, si la recomandarea lui Relik tocmai l-am vazut, alegind intre el si Brute Force si Jigoku, ceea ce ar trebui sa fie mega/flatant pentru Di Leo. Milano Calibro 9 (tiltul american e The Contract) seamana mult cu filmele franceze din anii 60-70, mai ales cu Jean Pierre Melville. Are muzica de Luis Bacalov, excelenta tema cu viori si arcusuri preclasice si pian (care aduce cu Stelvio Cipriani la Tenatcule reciclata din Politia ringrazia), si Morricone, dar are si muzica rock progresiva, intre Jethro Tull (pentru ca are flaut) si Deep Purple cu formatia Osanna (acum trebuie sa fac rost de soundtrack). Distributie extrem de interesanta, eroul sau mai bine zis anti-eroul e Gastone Moschin (care l-a interpretat pe Don Fanucci in Nasul 2), un tough guy , heavy de tipul Gandolfini, secondat de Mario Adorf, Frank Wolff, Luigi Pistilli si Lionel Standler. plus blonda sexy Barbara Bouchet al carui dans erotic din bar e unul din highlighturile filmului. O trama duplicitara pe linga care un film ca Lucky Number Slevin pare o gluma debila. Cel mai mare rating al poliziteschi pe imdb, 8.1. Cum ar zice, QT; "a fuckin classic"
3 1/2 din 5 / 7 din 10

si acum La Notte si L'eclissa pt. Antonioni...

o zi groaznica 30 iulie. Ma suna seara un prieten psihopat sa-mi zica sa am grija, ca se moare pe capete, Bergman si Serrault gone, ca si Preafericitul s-a dus, si nici Motu Pitties nu e f. ok. Si vrea La Notte de Antonioni pe dvd. Alt friend, mare kinosseur, si-a luat Aventura si Eclipsa din Criterion. Marea cinefila Kati a aflat ca trebui sa vada Blow UP. Acum. vreau sa stiu care din toti astia l-au omorit pe Antonioni ? Ca omul era paralizat de enshpe ani si ca nu mai facea nimic, desi l-au ajutat priteni si regizori sa mai scoata doua filme (Beyond the Clouds si Eros), ca avea o virsta aproape imorala, 94 de ani, Ok, dar ca a murit si el si Bergman in aceiasi zi ? that's one weird coincidence...ma gindesc ca Fellini si Visconti si Pasolini (confratii de liga ai lui Michelangelo sunt dusi de mult) si ca celalalt corifeu international despre care mi se vorbea la scoala in conjunctie cu Bergman, si anume Trakovski, e si el dus de pe vreamea cind inca exista URSS-ul (chiar la Caderea lui ) si ma gindesc ca lumea e din ce in ce mai subreda si rubrica asta de RIP o sa fie din ce in ce mai prolifica.
articolul in romaneste aici (bineinteles ca romanii la repezeala, i-au dat 95 de ani si pa!)si aici in engleza .
recunosc ca nu mi-a placut Antonioni, pe vremuri cind i-am vazut filmele la cinemateca, si n-am inteles probabil nimic pentru ca aveam 20 de ani si Desertul rosu nu era nici desert, nici rosu. Dar de curind am revazut filmul sau, restaurat de Jack Nicholson, The Passenger (aka Profesiune reporter), si alaturi de el, cele 2 filme cu momente rock, Zabriskie Point si Blow-Up mi se par cel mai bune. Pentru ca se pare ca mie imi place Antonioni exilat, nu cel de la el de-acasa. Dara cum am virsta la care vreau sa revad trilogis Aventura, Eclipsa, Noaptea. Dar din pacate acum nu ma timp, si traiesc ca un personaj de-al lui Antonioni. "It's the last link with the great days of European art cinema" spune biograful sau, Geoffrey Nowell-Smith. Despre Bergman am citit ieri ca odata cu el a murit integritatea in cinema, cu siguranta odata cu moartea lui Antonioni, afirmatia capata alta greutate.

RIP Ingmar Bergman si Michel Serrault

RIP Ingmar Bergman si Michel Serrault
30 iulie 2007
nu, nu e ideea mea de a incepe saptamina sau de a da mereu stiri morbide, dar asa s-a nimerit, saptamina trecuta Laszo Kovacs si Ulrich Muhe, iar acum Ingmar Bergman, pe care l-am mentionat ca o gluma in ultimul post, apropo de Wolfhound si Fulci's Conquest. Singura mea legatura, am primit inapoi un disc de suplimente din colectia Bergman pe care l-am pus linga Flautul fermecat.
Avea 89 de ani, a murrit azi dimineata, regizorul favorit al unor prieteni de-ai mei, sinonimul termenului arthouse, unul din cei mai influenti regizori de cinema. Articol si tribut dupa Associated Press in International Herald Tribune, cu tot cu biografie (si linkuri la interviuri cu Bergman). The Seventh Seal was sealed. Acum citiva ani Bergaman a anuntat ca se retrage definitiv, si ca nu va mai regiza, ultimul sau film al fost facut pentru TV in 2003 (Saraband).

si tot azi dimineata un alt actor francez legendar, Michel Serrault (Assassin/s, Ne reveillez pas un flic qui dort, La cage aux folles, Garde a vue) continua seria Jean Pierre Cassel si Jean Claude Brialy. La fel, articol si tribut dupa Associated Press in International Herald Tribune.

the rest is slience / rien ne vas plus !

Höt Stuff

Höt Stuff

"It's hot tonight, too hot for talking"
(Alice Cooper)


For writing too. Nu ştiu de ce, sunt sigur că şi pentru reading. În fiecare vară scriu câte un articol aleatoriu şi exhaustiv despre schpritzuri de vară, mojitouri, călduri, mamaia vice, adică cronică de film mai impresionistă şi mai gonzo decât o fac de obicei (pentru că unii au impresia că scriu doar cronică impresionistă şi gonzo şi trebuie să-l menţionez pe Brian de Palma în fiecare articol, nah, c-am făcut-o iară).

În mod normal ar trebui să scriu despre Rolling Stones, aşa cum plănuiam data trecută, dar am predat articolul înainte de înfăptuirea concertului, pentru că altfel m-aş fi jeluit cu proasta organizare, lipsa de apă, coada la bere şi filtrele bush-iste, aşa cum nu am mai văzut. Şi cu menţiunea că am fost şi la Budapesta la următorul lor concert, unde era şi mai cald şi mai aspru, dar se intra în 2 timpi şi trei mişcări, se distribuia apă minerală, gratis şi în pungi, şi te lăsau să intri cu sticluţele tale de apă sau suc, doar că le scoteau dopul. Mai erau şi nişte tunuri de apă care funcţionau în faţa scenei. Iar la chioşcuri se vindeau Finlandia, Jägermeister, Unicum şi alte mărci neinterzise de firma Rolling Stones, chiar şi bere Gösser la cutie de 33 ml. Şi nimeni nu i-a aruncat lui Mick Jagger în cap cu nimic. Egészségedre! OK. Back to the movies.

N-am văzut încă Simpsons The Movie, Lord of the Rings meets Beowulf rusesc (Wolfhound / Volkodav), 1408 (nu anul, ci camera horror a lui Stephen King), şi nici partea a treia a aventurilor lui Jason Bourne, premiere de august când oraşul va fi şi mai pustiu şi sălile mai răcoroase, dar probabil degeaba. Despre Harry Potter şi ordinul Nicu Covaci, pardon Phoenix, nu pot să scriu, că nu l-am văzut, explicaţia e simplă, Keith Richards m-a împiedicat (who made who, Potter or Richards, Keith rulez), poate n-aţi înţeles că motivul pentru care am văzut Pirates of the Caribbean a fost Keith şi numai Keith, adică modelul lui Johnny Depp, fiul adoptiv al lui Keith pe care îl numeşte afectuos, "asshole". Ce ar mai fi? Despre Transformers am bâiguit în scris pentru că aşa ceva nu vezi cu una cu două, mai exagerat şi mai deşănţat, la Spider-man 3 poate am fost cam generos, la fel ca la X-men 3 anul trecut, dar au fost singurele dăţi când am scris despre respectivele francize.

Se pare că Bruce Willis şi computerele greu de ucis nu impresionează spectatorul român topit de căldură, mă aşteptam să-l vadă mai mulţi daiharzi. Ocean's Thirteen e de treisprezece ori degeaba, 28 Weeks Later mi s-a părut total inutil şi gratuit şi ultra-violent, iar Host / Gwoemul/ Monstrul, Inland Empire şi Zwartboek / Lista neagră a lui Verhoeven rulează în cîte o copie fiecare, deci sunt pentru cinefilii împătimiţi, care însă fac pariu că le-au văzut. Mi-a mai rămas Alpha Dog, al cărui DVD stă pe raft, dar aştept să se mai răcorească.

Notă: Hot Stuff e o piesă Rolling Stones de pe albumul Black and Blue din 1976, dar şi un film din 1979 care a rulat la noi cam tot pe atunci, sub titlul Marfă furată (cu şi de Dom DeLuise), acolo piesa titlu era cântată de Jerry Reed. Şi acum, după voie, un schpritz (anul ăsta Chateau Cotnari a fost o vreme cool), sau un mojito, sau un ceai fierbinte!!!

Şapte Seri, iulie 2007