Constantine (2005)

am revazut Constantine pe dvd dupa sala de cinema in primavara 2005. Editia dubla pe dvd cu extra-uri cool, printre care un subplot cu demonita Ellie, pierdut in film. Am vazut si scena de dupa generic, pe care atunci in sala (Patria) cred ca nu au lasat-o taind genericul, Butchering as usual. Am vazut extra-urile, despre Lawrence regizind first time, despre Hellblazer, comicul original, trasmutat in L.A. si despre productie.

Ambitos vizual si blockbuster atipic, am aflat si de ce pe sapca mea scrie "proprety of Ravenscar", e Arkham asylum-ul lor.

am gasit si cronica mea la film, pe care n-am pus-o pe liternet, asa ca o postez aici, e un pic tongue/in-cheek cum era si spiritul meu at the times.

Exorcistul în Matrix

Constantine nu e scary dar e rated R (la noi AG-14). Totodată e o reclamă la faptul că fumatul cauzează cancer. Pentru că asta e boala de care suferă eroul principal, detectivul de paranormal John Constantine, exorcist de halfbreeds, corcituri adică demoni care nu pot intra în lumea noastră dar pot da sugestii.
Sugestii au fost date şi producătorilor atunci când s-au apucat să adapteze banda desenată / romanul grafic (spuneţi-i cum vreţi) Vertigo DC Hellblazer de Garth Ennis şi Jamie Delano. Fanii aveau toate motivele să fie supăraţi pentru că în sursa originală John Constantine (creat de Alan Moore în Swamp Thing), e englez, are accent de Liverpool, face parte din working class, e blond, nears (modelul e Sting), face glume ireverenţioase tot timpul, fumează neîncetat şi bea vârtos. Ceea ce Keanu Reeves nu e şi nu prea translează. În plus Keanu e Neo. Presupun că aşa au vîndut şi conceptul într-o şedinţă timpurie de producţie, “ Exorcistul în Matrix”, “Keanu plus efecte vizuale scumpe şi un regizor novator” (adică venit proaspăt dintr-un mediu visual, aşa cum e regizorul de videoclipuri care debutează în lung metraj, Francis Lawrence). Plus un buget de o sută de milioane de dolari. 20 % pentru Neo, pardon Keanu. Variaţiuni pe aceiaşi idee, iniţial filmul trebuia să-l facă Tarsem Singh (The Cell) cu Nicolas Cage, pentru mine Mickey Rourke în Angel Heart rămâne singurul anti-erou damnat care ar putea semăna cu Constantine, americanizat sau nu, un cronicar îl dădea ca preferat pe Denis Leary. Deh, filme de o sută de milioane de marafeţi cu Denis Leary? Keanu e însă neaşteptat de bun în film, mai matur decât Neo dar nu e funny decât ocazional. A slăbit şi arată ca şi cum ar vrea să joace la Tarantino în Reservoir Dogs 2. Comparaţia cu Matrix apare invariabil mai ales când el trece în lumi diferite, şi când eşti bombardat cu efecte speciale dar filmul nu se decide dacă e un joc de Playstation, sau doar o combinaţie voită stylish de End of Days cu Blade, Exorcistul şi Omen. Mi-a adus aminte şi de Hellboy-ul de anul trecut, cu care are în comun suliţa destinului (suliţa lui Longines, cea care l-a ucis de fapt pe Iisus, pe care au avut-o în posesie naziştii şi subiectul unui comix cu Indiana Jones). Insertul de începutul lui Constantine spune că cine are suliţa destinului stăpâneşte lumea. Dar am văzut-o în BPRD (Biroul pentru activitate paranormală din Hellboy) şi asta nu l-a ajutat pe Ron Perlman. În fine, mult mambo jumbo, despre diavol dar şi redemption şi în final despre lăsatul de fumat. Lawrence are tendinţe de David Fincher dar numai cu o tendinţă nu treci nici drumul; cel mai mult mi-a plăcut cadrul de introducere al personajului principal cu ţigara care cade din taxi. Filmat de virtuosul Phillipe Rousselot (Regina Margot şi mai nou colaboratorul lui Tim Burton), Constantine are două guest star-uri neaşteptate care-i cresc gradul de nonconformism, Peter Stormere e Lucifer şi Tilda Swindon e arhanghelul Gabriel. Am aflat dintr-un interviu cu regizorul şi de ce e iadul situat în Los Angleles. Ideea e că oriunde exişti în acel moment, există o variantă a iadului şi una a raiului. Deci iadul pe care-l văd J.C. (iniţialele nu vin de la John Carpenter) şi Isabel/ Angela (Rachel Weisz) este acela de sub Hollywood, şi cel care-l vedem noi…în fine, nici o problemă, Constantine 2 e pe drum !!!

Alin Ludu Dumbravă/Sapte seri/2005

addenda: se pare ca nu e pe drum, cost 100 mil $, incasari SUA 75 mil in sali, plus cam 150 ww, not enough for a sequel...desi pe imdb apare in developmnet (real hell for Constantine)

intersanta paralela intre afisul la film si cel la Chinatown, cu fumul care aranjeaza lumina si spatiul...





film: 3 din 5/6 din 10
DVD (editai speciala pe 2 discuri): 4 din 5

The Long Walk (2025)

"Walk or Die"

Francis Lawrence never struck me as an auteur director. The Long Walk is his closest to a a personal filmmaking effort.

Constantine was probably his best flick, the man directed tons and tons of music videos, a sh***y version of I Am Legend, Red Sparrow, four Hunger Games, those probably qualifying him for this film. 

Stephen King's novel The Long Walk was published in 1979 under the name Richard Bachman, same as The Running Man, Rage, etc. 

It is set in a dystopic America, as in Hunger Games or recently in Civil War, in which young men participate in a race, without stops, until one remains. Same principle as Turkey Shoot or The Running Man (which was remade this year).  You have to keep walking at 3mph, steadily. You get only three warnings, one erased per hour if you march on.

The camera moves and moves and moves all along with the protagonist. The whole film is in movement. Belgian cinematographer Jo Willems, who worked with Lawrence on his Hunger Games films and Red Sparrow shot the film anamorpically on 2.39.1. The whole thing was shot in Manitoa, Canada, for 20 mill. $. 

The ensemble young actors are convincing, it helps they are not known. They are all called by their numbers. Cooper Hoffman (#47 / Licorice Pizza), David Jonsson (#23, Alien: Romulus), Garrett Wareing (# 38/ God is a Bullet), Charlie Plummer (#5 / All the Money in the World). Mark Hammil does a career best villain as The Major. Judy Greer is the only woman in the cast, as Cooper Hoffman's mother. The racial aspect, white, black, white, white, Asian, Indian. Let's say that is not the "woke" or globalism problem, welll, no Mexicanos, hispanics. 

Problem is the language, they all swear non stop, I guess they said, oh, it's Rated R so we can swear all the time we want. But f**k every three words is gratuitous to say the least, and they all talk the same swearing game, the boys as well as the major.

Script by J.T. Mollner (Strange Darling), the lastest on a series of aborted adpatations, from George A. Romero to Frank Darabont. 

Pulsing and dramatic score by Jeremiah Fraites, end titles have a country/Americana song composed for the film by   Shaboozey & Stephen Wilson Jr.- Took a Walk (not on the soundtrack). A rendition of Oh My Darling Clementine is sung by the boys at Mile 260 !!!

Reminded me of the WW2 war films, Sidney Lumet's The Hill (1965) in particular. And as they were running, of the final run of Black Hawk Down. 

7 out of 10 / 3.5 out of 5 !!!

*would've been more but I'd cut 15 min from the 108 min. running time, it loses its rhythm and has repetitions, most of the 50 "walkers" are just extras (in King's original there were 100 participants). 

The premise is as absurd as it gets and you got to believe it, also the lenght of the march is beyond belief... 

Topul meu de sfirsituri ale lumii...

da, pe HBOCLUB as usual...

"It's the end of the world as we know it and I feel fine." (REM)
via Constantine
sau the regular asteroid (when worlds collide):

Godard Forever ! For Ever GODard !

Exact in ziua mortii lui Godard, inainte sa plec la Festivalul de la Buzau (Buzău Arts International Festival), dupa ce am publicat pe blog un scurt omagiu am apucat sa scriu si un articol pentru Revista Golan despre JLG. Am cerut citorva prieteni pe care ii stiam fani sa imi scrie citeva impresii despre el, despre filmul lor preferat de Godard. Am primit peste citeva zile raspunsul de la Golan ca e prea alambicat pentru ei, prea confuz, prea subiectiv, prea pentru "specialisti" si ca nu il vor publica.  Am mai incercat undeva, dar am mai primit un refuz. Am fost prea ocupat cu festivalul Transilvania Blues IV si altele ca sa mai incerc in alta parte, intre timp a trecut timpul dar am ramas dator cu publicarea, care din pacate va fi doar aici :( Le Mepris...)

Merci a vous !!!!

For Ever GODard*

gînduri despre Jean-Luc Godard și grupaj asamblat de Alin Ludu Dumbravă

*parafrazez titlul filmului său din 1996, For Ever Mozart.

***********

Godard est mort ! Vive Godard ! Viva le cinema ! 

Jean-Luc Godard a murit pe 13 septembrie 2022 la Rolle, în Elveția, unde locuia și al cărui cetățean era din timpul războiului, cînd se mutase acolo cu școala, de la Paris. Avea 91 de ani și a cerut o sinucidere asistată, practică legală în această țară. Un ultim gest-șoc al unei biografii controversate (vedeți Le Redoutable deMichel Hazenevicius-2018, alias Godard Mon Amour, despre tinerețea lui ”revoluționară”).

*

Filmele lui mari au fost pentru mine acum 30 de ani cînd am intrat la facultatea de film, A bout de souffle, Pierrot le fou (mai ales pentru Belmondo), Alphaville (de unde și-a luat numele trupa), Weekend (pentru carambolul de mașini plan-secvență), și Le mépris (cu acea față a lui Jack Palance și Fritz Lang-care a fost și afișul festivalului de la Cannes din 2016). Am văzut o mulțime de filme ale lui, pînă m-a pierdut complet. Adieu au Langauage ... Poți să îl contești cît vrei, Jean-Luc Godard a schimbat fața cinematografului. Numai genericele sale merită o enciclopedie. A fost poet, a fost punk, a fost dadaist, a fost deconstructivist, socialist, maoist, un inconoclast absolut. Este Nouvelle Vague prin excelență, alături de Truffaut, care a rămas un adept al cinema-ului clasic. Godard a început la Cahiers du Cinema, critic de film, apoi s-a apucat de film. Faimoasa afirmație, ”Tot ce îți trebuie să faci film e o cameră de filmat, o fată și o armă” a provocat scandaluri, a șocat și a inspirat generații de cineaști. Tarantino și-a numit compania sa de producție, A Band Apart, după titlul filmului lui Godard din 1964.

**

Am rugat cîțiva prieteni pe care îi știam fani ai regizorului, să îmi scrie 2-3 rînduri despre filmul lor preferat de Godard. Emanuel Pârvu a scris mult, fumos și intens. L-am lăsat la urmă.

***

Pentru mine filmul lui Godard de azi ar fi rarsisimul One plus One sau Sympathy for the Devil (1968) cu Rolling Stones în componența completă, adică Brian Jones și Bill Wyman included. Și cu muza lui Godard din acea vreme, Anne Wiazemsky. Un colaj de guerilla Revoluție neagră și voice over-uri politice, intersectat cu trupa în studio, care cîntă diferite variante ale piesei Sympathy for the Devil pînă la paroxism, un curio - o ciudățenie absolută, și pentru Godard, dar mai ales incredibilă pentru Stones!

Întreg filmul pe youtube aici:

https://www.youtube.com/watch?v=ISAyqrxTY4w

***

Andrei Crețulescu

critic, scenarist, regizor:

Le cinema c’était JLG.

Chiar dacă Le mépris, Pierrot le fou, Vivre sa vie, Bande à part, Week End sau Alphaville m-au, pe rînd, fascinat, emoționat, entuziasmat, dărîmat sau “ebluisat”, fac ce fac și mă întorc, din nou și din nou, la primul film. Cînd nu știam (nici unul dintre noi, sic!) că cinemaul se poate face și așa - așa cum nu știam că, 60 de ani mai tîrziu, continuăm s-o aflăm, tot de la el. Într-una dintre vacanțele la Paris, în preajma Crăciunului 2008, am ajuns, în fine, pe rue Campagne Prèmiere, și am rugat-o pe Codruța să mă filmeze în timp ce alergam gîfîind dintr-un capăt în celălalt. Ce să zic, à bout de souffle.

***

AntoineBagnaninchi

distribuitor film (Independența Film)

Pierrot le fou pentru liberatea sa, pentruBelmondo, Karina, Rimbaud și Fuller (Sam)

Une femme est une femme pentru bătălia pe titluri de cărți, Micul bar și ”Tu te laisses aller” de Aznavour.

Le Mepris pentru fesele lui Brigitte Bardot și pentru Fritz Lang.
Le Petit soldat pentru privirea camerei de filmat.
A bout de souffle pentru ”C'est dégueulasse”.

***

Bogdan Mureșanu

scenarist, regizor:

A bout de souffle pentru revoluția pe care pornit-o în limbajul cinematografic. Curajul formidabil, prin care a demolat si reconstruit arta povestirii in cinema, isi are zenitul in acest film. Nu știu cum a reușit, dar Godard și-a păstrat aura de intelectual rebel în vreme ce a devenit parte a canonului clasic. Posibil să fi fost chiar natura personalității sale în care extremele se întâlneau cu lejeritate sau, poate, influența sa a fost o metamorfoză totală, alterând definitiv modul în care privim o imagine.

Eva Pervolovici

regizor

Chipul savuros al lui Anne Wiazemsky umple ecranul. De ce am rămas cu filmul La Chinoise din filmografia lui Godard ? Cu siguranță, pentru această actriță de catifea și revoltă, strălucitoare în fața lui Jean-Pierre-Léaud. Și pentru o anumită inocență a lui Godard, fascinat de un maoism visat, inventat.

***

Mihaela Constantinescu

regizor, organizator festival (Buzău Arts InternationalFestival)

Masculin / Féminin este favoritul meu de la Godard, pentru că este un tablou a ceea ce îmi imaginez eu că era Parisul anilor '60, un spațiu al idealurilor, al artei, al filosofiei și al relațiilor tumultuoase, al cafenelelor pline de fum de țigară și de muzică. E Noul Val așa cum numai Godard a știut să îl facă, plin de politică, pop-culture și o luptă între cele două sexe, care apare des la el, dar mereu altfel și mereu proaspătă. Mă regăsesc, pe rând, în fiecare dintre personaje și m-aș uita la el cel puțin săptămânal. Iubesc Parisul cu pasiune și datorită lui Godard și îi sunt recunoscătoare pentru dragostea de film.

***

Emanuel Pârvu

actor, scenarist, regizor

Truffaut, Rivette, Rohmer, Chabrol și Godard. Dar mai ales Truffaut și Godard.

După Politica autorilor (Andre Bazin) – cu care am luat contact în facultate, am înțeles mai

bine ceea ce a făcut Godard pentru cinema. M-am gândit de multe ori ce înseamnă pentru un

actor să ia contact cu textul în ziua filmării – cât de profund se poate duce în înțelesul unui

personaj (sau mai bine spus – cât din realul lui poate fi înțeles de actor astfel încât să ridice la

verticala apariției orizontala textului de personaj). Spre deosebire de ceilalți regizori (cu care,

atunci când ești student încerci să empatizezi pur și simplu pentru că te gândești că ei fac

“artă și nu consum american“), când mi-am dat seama că Godard funcționeză mai mult după

regulile rescrise ale cinema-ului american, am avut inițial o respingere (atât am putut la vârsta

aia).

După ceva filme, după mai multă înțelegere, după Belmondo, după “jump-cuts”, după

Alphaville, după documentarul prin care m-a plimbat de la Picasso la Cassavetes, după

vorbirea cu spectatorii din “Pierrot le Fou“ (lucru care, de fapt, m-a apropiat cel mai mult de

Godard, simțindu-mă, într-un fel, conectat la convenția teatrală cu care eram mai obișnuit),

Godard m-a captivat într-un fel pe care nu aș putea să-l descriu formal. Un soi de captivitate

dorită, un soi de admirație fără respect, un soi de respect fără dorință de a copia.

Evident că pentru majoritate, când zici Godard zici “A bout de souffle“ (așa cum zici Truffaut

– 400 cents coups sau Resnais – Hiroshima mon amour), dar aș avea o mențiune – și pentru

mine este o mențiune foarte onorabilă (poate și pentru că l-am văzut după terminarea

facultății, când lucrurile sunt mai așezate) este Alphaville.

Zic asta pentru că am văzut aceiași actori la diferiți regizori și în general cam știi ce și cât pot.

Și îți poți da seama de calitățile unui regizor când vezi un actor pe care îl știi din alte filme –

cât a reușit să ducă acolo. Pe Eddie Constantine îl văzusem înainte la Fassbinder (jucându-se

pe sine, deși filmul germanului e făcut la vreo câțiva ani după Alphaville) și la Lars von Trier

(în Europa). Deși văzesem doar unul dintre filmele în care l-a jucat pe Lemmy Caution (și

care cred că era ceva de consum din perioada franceză a anilor ’50), am realizat magia pe

care o poate aduce un regizor mare asupra unui actor. Iar pentru mine acela a fost un moment în

care m-am îndrăgostit de Godard iremediabil.

A, și, pe Netflix România !!! găsiți cinci filme de Godard, Carabinierii, Made in USA, Detective, Prenom Carmen și Helas pour moi (sub titlul Oh Woe is Me). Pour les kinosseurs :)