Se afișează postările sortate după relevanță pentru interogarea The Limits of Control. Sortați după dată Afișați toate postările
Se afișează postările sortate după relevanță pentru interogarea The Limits of Control. Sortați după dată Afișați toate postările

sâmbătă, 11 noiembrie 2023

The Killer (2023)

"Execution is Everything".

It can stand for the director's demo & credo and his team on this one. 

The Killer, David Fincher's new endeavor for Netflix  (after Mank and the Mindhunter series) is a longtime project of his, since 2007. Based on the French Graphic Novel (and now there's 13 of 'em), Le Tueur/The Killer, written by Alexis Nolent (Matz), drawed by Luc Jacamon, published by Casterman, starting with 1998. The whole series are available to view here.

But there's not much left from the original source as I could study a bit. The series are very cool, the film by Fincher doesn't honor them, it just takes its cue from it. The script is a deconstruction of the genre, much less elliptic and less experimental than Jarmusch's failure with The Limits of Control.

A bit of existentialism like in the old The Mechanic (1972), by Lewis John Carlino. But here you get instead of Bosch, music by The Smiths. Of course every step of Alain Delon from Le Samourai to Scorpio. The hat is odd, the product placement is odder, the rhythm is the oddest, very much off, of course on purpose. 

And more off: Half of the film is the killer himself, aka Michael Fassbender. With aliases like Felix Under, or George Jefferson, and other comedic alter-egos;), Fassbender is not to be dealt with. Or double-crossed. It's all in his stream-of-consciousness narration. Or is it? 

Brilliant sound design by Ren Klyce (& music which is also sound design, by the Usual Suspects, Trent Reznor & Atticus Ross), as The Killer is more a film to listen to than to see. Or to see and don't believe what you see.....


One scene, the fight is very much like in Haywire (2011, Steven Soderbergh), which Fincher admits as an influence, and Fassbender was in it. Dirty and loud and I couldn't wait to end. Obscene, by all means. Then there's Tilda Swinton, like it or not but the scene with her drinking a sea of whiskeys is the very off , like a classic of another genre, the gentlemanish thriller with suave hitmen and femme fatales. The end of the scene ain't pretty though. 



miercuri, 15 septembrie 2010

The American (2010)


"Hell is to live without love"
The Jackal, The Mechanic, Le Professionel sau The Equalizer, Le Samourai sau The Matador ! sau El Rumeno, viitorul film al fratilor Mitulescu cu care au cistigat la CNC :-)! NA -14 ani mai tirziu filmul asta nu a fost inca facut... :()
Americanul e 90 % european, infara lui Clooney all are ! ca un film cu Belmondo sau Alain Delon sau Fabio Testi, italo-american, mai aproape de Ripley din Der Amerikanishe Freund/The American Friend decit de orice american sau Clooney-an (esc ?, desi va reamintesc ca a facut roluri de acest tip in Confessions of a Dangerous Mind, Michael Clayton, Syriana si Up in the Air)
Al doilea film al olandezului Anton Corbijn, personaj cult in lumea pop-rock, fotograf de coperti de albume si regizor de videoclipuri, debut in lung metraj cu Control (la Cannes in 2007, biografia lui Ian Curtis de la Joy Division, filmat in alb-negru), care revine cu un thriller existential, film noir care se petrece in Italia, despre un hitman singuratic si laconic cu un fluture tatuat pe spate. Clooney coproduce acest film cu distribuite eclectica, dar fascinanta, Thekla Reuten, frumoasa misterioasa cu ochi albastri, veteranul italian Paulo Boncelli, preotul savy ("You cannot deny the existence of hell; you live in it." si "Coniacul e singurul lucru bun pe care l-au facut francezii":-)), omul de contact Johan Leysen (actor belgian; ca un batrin si ridat Daniel Craig), si voluptoasa Violante Placido, prostituata Clara !
-Muzica de Herbert Grönemeyer (al doilea score al chantautorului teuton, actor in Das Boot si Simfonia primaverii-1983 unde el era Robert Schumann si Nasstasja Kinski Clara Weik/Schumann !, vazut la cinema in acel an...) . Include un vroum de sound design si canzone L'americano (Volio fare a L'americano-Renato Carosone) si pe genericul final piesa olandezilor Cuby & The Blizzards din 1968, Windows Of My Eyes ! (care mi-a adus aminte de House of the Rising Sun)
-Imagine superba de Martin Ruhe (Control, The Countess, Harry Brown)
-Scenariu de Rowan Joffe, baiatul lui Roland si regizor la Brighton Rock, dupa romanul lui Martin Booth din 1990, A Very Private Gentleman (foarte apropiat de nuvela lui Lewis John Carlino, The Mechanic unde rima era un tablou de Bosch si un acvariu)

situl filmului la focus films, articole si presa, nu un sit obisnuit
anatomy of a sceen din NYTimes cu comentariul lui Corbijn
Roger Ebert ii da patru din patru stele
paralele cu Frank din Once Upon a Time in the West !, filmul e vazut pe un ecran in bar, si barmanul zice cu mindrie, "Sergio Leone, era italian !!!"
Mr. Butterfly, chiar cu aria din opera...
ar fi fost un rol bun pentru Liam Neeson, care in schimb a devenit motherfuckin Charlie Bronson lucbessonesc in ridicolul Taken !
sau ceea ce si-ar fi dorit cu adevarat Jarmusch cu Limits of Control !

thriller existential sobru,
da, stiu ca nu aduce nimic nou si nimic nestiut, dar sa vezi filme ca-n anii '70 (pentru care iubesti anii '70) in 2010 e de bon ton.
so, unul din cele mai bune si adulte filme al anului !
9 din 10, 4 1/2 din 5

miercuri, 1 ianuarie 2014

Top soundtrackuri 2013

il gasiti in print in revista Sunete, ultimul numar pe anul acesta, cea cu Pariul Sunete...
de unele am mai scris aici re film si muzica din ele...iata textul complet:

O să cititi mult numele lui Ennio Morricone în acest text, şi asta pentru că muzica sa este cea mai influentă în compoziţia de muzică de film de azi, el fiind şi idolul Ubermenchului hollywoodian, Hans Zimmer, şi al mulţi alţi compozitori, şi refolosită /reciclată ?) în filmele lui Tarantino ş.a.
Morricone are 85 de ani şi încă lucrează, muzica sa la La migliore offerta/The Best Offer, pe ecranele noastre Oferta irezistibilă (primul film pe care l-am văzut anul ăsta, într-o superbă sală florentină), tocmai a fost recompensată cu premiul Academiei Europene de Film (EFA) pentru cel mai bun soundtrack (european) al anului. Deci, în afara topului, Morricone, oricum nu am găsit muzica sa, pentru a o asculta separat de film.
Almost în top, score-ul la Prisoners de Johan Johansson, la thrillerul lui Denis Villeneuve, la All is Lost (Alex Ebert) şi muzica lui Clint Mansell la Stoker. Bonus: Sound City, care fiind documentar, nu l-am pus alături de filmele de ficţiune (v. numărul anterior Sunete la Top Doc and Roll), şi Metallica-Through The Never, film-concert şi dublu cd live cu piesele lor cîntate altfel.
La capitolul dezamăgiri trebuie să menţionez noul Superman, Man of Steel, în care Hans Zimmer zice că s-a reinventat, dar nu prea…


1. Rush -Hans Zimmer

Am un soft spot pentru mr. Hans, dar nu în orice face, de multe ori e auto-suficient şi “fură” de la el. E a cincea colaborare a lui Zimmer cu Howard (unul din soundtrackurile mele preferate a fost Backdraft, dar nu m-au impresionat nici Da Vinci Code, nici Angels & Demons, nici Frost-Nixon. Sound-ul lui Rush este mega rock (aşa cum a făcut-o şi la Mission: Impossible) şi fără el filmul nici n-ar exista. Muzica e sunetul motoarelor, furioase, la maxim, viteză şi scrîşnete pe asfalt. Chitări ascuţite- un pic de U2 The Edge, bass energic, clape repetitive şi percuţii obsedante, ca un sound design, şi cu o tentă 80, hard rock şi rocknroll (v. piesa Connections), o temă aspiraţională, care mă duce cu gîndul la Top Gun Anthem, construită pe fundament de chitară. Ajută la atmosferă şi piese din epocă, de la Dave Edmunds - I Hear You Knocking, la Steve Winwood, Thin Lizzy şi Slade. Şi un montaj pe Fame de David Bowie, piesa lui John Lennon. Soundtrack-ul anului pentru mine, la fel ca şi cel de la The Lone Ranger (tot Zimmer). Cronica mea la film si excerpte din soundtrack aici

2. The Lone Ranger - Hans Zimmer

Cel mai subestimat (si blamat) film al anului şi un score pe masură, simfonic, complet cu uvertura la Wilhelm Tell ( tema originală a Călăreţului singuratic din serialul radio din anii ’30 şi apoi cel TV din anii ‘50), şi repere Ennio Morricone şi western spaghetti şi nu numai, cît cuprinde (muzicuţa morţii, chitări, banjo, pianine). Dacă în Rango de aceiaşi echipă (Gore Verbinski, Johnny Depp, Zimmer), Wagner făcea obiectul parodiei, aici e rîndul omagiului lui Gioachino Rossini (Wilhelm Tell, în piesa 10 de aproape..10 minute, Finale, compusă de Zimemr cu Geoff Zanelli), transformată într-un vals, o tornadă sonoră, fundal al unei urmăriri nebune, care citează The General al lui Buster Keaton.
Iniţial muzica trebuia să o facă Jack White, se pare ca a rămas tema sa de la piesa Red’s Theater of the Absurd, completă cu mariachi, trompete, ţambal şi viori, interpretată de Pokey LaFarge & The South City Three, care aduce într-un mod ciudat aminte de Goran Bregovic dar şi de score-ul lui Zimmer la Sherlock Holmes 2, cu muzicanţi ţigani. Disney a scos un soundtrack “inspirat” de film, cu muzică folk rock, country, feriţi-vă de el pentru că n-are nicio treabă cu filmul. Şi remember, “Never take off the mask”. Intreg alabumul poate fi ascultat aici.

3. Gravity - Steven Price

Virtuosul film SF în aproape un personaj şi timp real la lui Alfonso Cuaron ar fi putut fi lipsit de muzică, aceasta avînd funcţia primordială de ceea ce ar trebui să FIE muzica de film, adică să nu o auzi conştient. Score-ul lui Steven Price compozitor nou şi fresh în peisaj (The World’s End, Attack the Block), e de mare efect, cea mai mare parte funcţionează ca un sound design. E unul din cele mai interesante soundtrackuri ale anului, care conţine, incidental şi niste muzică country (Hank Williams jr.).În trailer s-a folosit şi mai elegiac cu pian şi violă, lucrarea compozitorului finlandez
Arvo Pärt, Spiegel Im Spiegel. Posibilă nominalizare la Oscar şi chiar premiu. Cronica mea la film si excerpte de soundtrack aici


4. The Counselor (sau Counsellor) -Daniel Pemberton

Poate cel mai controversat film al anului….colaborarea între un Ridley Scott de 75 de ani, şi scriitorul Cormac McCarthy în primul său scenariu, scris la vîrsta de 79 de ani, este cel puţin ciudată, un meta-film caustic, anti-thriller şi anti-blockbuster mizantrop, despre viaţa ca un tanc septic plin cu rahat. Compozitorul englez Daniel Pemberton a fost contactat de Scott care i-a auzit prima partitură sonoră, muzica la horrorul The Awakening. Se pare că Ridley Scott (care a lucrat cu predilecţie cu Zimmer şi apoi cu Gregson-Williams şi Marc Streitenfeld), şi-a găsit un nou colaborator. Ecouri de Morricone şi teme mexicane machettorodriguereşti (Robert nu Sixto:) şi tarantineşti, plus un sound de film de Michael Mann…
samples din soundtrack aici

5. Only God Forgives-Cliff Martinez

Dupa Drive, Cliff Martinez, fostul membru al trupei Red Hot Chilli Peppers şi compozitor ataşat la proiectele lui Steven Soderbergh, e la a doua colaborare cu danezul Nicholas Winding Refn, într-un OZN cinematografic, prezent în selecţia oficială de anul acesta la Cannes, o poveste despre răzbunare, castrare şi impotenţă, dedicată (şi sub influenţa) lui Alejandro Jodorowski. Martinez a ales o zona sumbră şi excentrică sonoră, completă cu cîntece în tailandeză interpretate de Vithaya Pansringarm, revelaţia filmului. El este şeful poliţiei, care cîntă Lume Mai Long (Don’t Forget) şi Kid Teung Ban (Missing Home) cu Vithaya Pansringarm. Martinez, mai ales în ultima vreme (eu am bagat de seamă de la Contagion) e chitit pe electronica anilor ’70-80, gen Tangerine Dream, Klaus Schultze. Aici combină etosul şi instrumentele de percuţie asiatice cu sonoritatea chitărilor şi synthesizerului, în (dez)acorduri ameninţătoare, apăsătoare. Unul din cele mai interesante experimente cinematografice de anul acesta, Spring Breakers, de Harmony Korine, are tot muzică de Cliff Martinez, alături de Skrillex, şi l-aş fi pus în top, dar în majoritate muzica de acolo nu e genul meu.


6. The Place Behind the Pines –Mike Patton

Regizorul lui Blue Valentine, Derek Cianfrance, l-a ales pe Mike Patton alias Mr. Bungle, (şi Fantômas, Peeping Tom, Tomahawk, Moonraker), pentru o lume întreagă însă solistul vocal de la Faith No More, să îi facă o muzică densă, grea, ca un sound design. Filmul e un indie Americana perfect, o combinaţie de Indian Runner al lui Sean Penn, cu Badlands al lui Malick, cu ceva din Mud de Jeff Nichols, cu un act trei pretenţios, a la Once Upon a Time…beyond the Pines.
Coloana sonoră conţine şi piese pop/rock: Hall & Oates (Maneater) , Bruce Springsteen (Dancer in the Dark), Bon Iver (The Wolves, Act I and II), The Crying Shames (Don't Go Please Stay ,compusă de Burt Bacarach), muzică din alte filme: elegiacul Ninna Nanna Per Adulteri de Ennio Morricone, original în Cuore di Mamma (1969), cu siguranţă alegerea lui Patton , Miserere Mei de Gregorio Allegri şi post-simfonic dark: Arvo Pärt (v. Gravity), interpretat de Rudolf Werthen & I Fiamminghi - Fratres for Strings and Percussion. Creditat e şi sound designerul Jim Helton.

7. Only Lovers Left Alive VA

Filmul lui Jim Jarmusch cu vampiri e o nouă deconstrucţie de gen, perioadă începută de regizor cu Dead Man (1995), -western, şi continuată cu Ghost Dog-The Way of the Samurai (1999), gangster film, arte marţiele, şi The Limits of Control (2009)-film noir.
E unul din cele mai interesante riffuri de dată recentă –şi nu numai- în universul vampirilor, un film de dragoste, în egală măsură despre muzică, vampirul Tom Hiddleston (Adam) fiind compozitor. Pe acest film apare chiar trupa lui Jarmush alături de Carter Logan, Shane Stoneback, cu sound a la Neil Young…în genul space rock, şi apt numită SqÜrl. E un soundrack pentru care cuvîntul eclectic e un oximoron, de la Capriciul numarul cinci de Niccolo Paganini la Charlie Feathers, Funnel of Love cu Wanda Jackson remixată, Denise LaSalle,-Trapped In this Thing Called Love, Kasbah Rockers (cu Bill Laswell- Bledstyle), disco extravaganţa din anii ’70, Soul Dracula cu Hot Blood, libaneza Yasmine Hamdan (Hal), la Black Rebel Motorcycle Club şi White Hills.
Autorul real este însă, în opinia lui Jarmusch, Jozef van Wissem, un istoric lutier olandez, dar şi chitarist şi compozitor de avangardă, creditat drept compozitorul muzicii. Wissem a scos în 2012 un album minimalist, cu el la lăută, alături de Jim Jarmusch la chitară, intitulat The Mystery of Heaven. Pe piesa "The More She Burns the More Beautifully She Glows", Tilda Swinton (Eva în Only Lovers Left Alive, face onorurile vocale, spoken word). Albumul (excelent) este template-ul pentru sound-ul din OLLA.
Filmul iese abia în aprilie 2014 în SUA şi soundtrackul e unreleased, dar piesele le puteţi asculta pe internet aici.


8. Inside Llewyn Davis VA

Noul film al fraţilor Coen, despre un cîntăreţ folk ficţional în Greenwich Village anilor ‘60, interpretat de Oscar Isaac, are un soundtrack produs din nou de T. Bone Burnett.
Inspiraţia personajului este de fapt cantautorul newyorkez Dave Van Ronk, care a murit în 2002, supranumit The Mayor of MacDougal Street (şi titlul autobiografiei sale).
Piesele folk-rock sunt cîntate de actori, Oscar Isaac, Justin Timberlake, Carey Mulligan.
Green, Green Rocky Road, piesa lui Dave Van Ronk e cîntată de Oscar Isaac, iar pe genericul final, de însuşi Van Ronk. Cu participarea lui Marcus Mumford, de la Mumford and Sons. Şi cu o piesă Bob Dylan, Farewell.

9, 10: ex aqueo două soundtrackuri la filme SF inegale şi parţial ratate, Elysium-Ryan Amon şi Oblivion cu M83.

9.Oblivion- M83

Foarte reminiscent de muzica Daft Punk la Tron-Legacy (soundtrackul meu preferat al anului 2010), într-un film care din nou putea să fie ceva, dar n-a fost…vizual însă şi la IMAX arată splendid. Acelaşi regizor ca la Tron, Joseph Kosinski, într-un SF scump, bazat pe romanul său grafic nepublicat. În acelaşi timp un vehicul Tom Cruise, într-un rol neinspirat. Compozitorul şi aranjorul Joseph Trapanese (care a produs şi Tron cu Daft Punk) e combinat cu un alt autor post electronic francez, Anthony Gonzalez, aka jumate din duoul M83. Gonzalez a mărturisit că ar fi preferat ca să fie creditat sub numele său şi nu M83, dar studiourile au vrut să profite de pe urma renumelui M83.Pe genericul final, piesa titlu, cu vocal de norvegiana Susanne Sundfør, e forte, energică, inspiraţională, între Kate Bush, Enya, Tori Amos, dar mi-a amintit de colaborările vocale ale lui Mike Oldfield din anii ‘80.


10. Elysium-Ryan Amon

Urme de Neuromancer si Johnny Mnemonic, adică cyberpunk-ul lui William Gibson, ciordit de Matrix, şi umbre de Tetsuo the Iron Man (Shinia Tsukamoto). Plus un look de Mad Max, favele mexicane, exosuit, androizi, metal hurlant în al doilea film al sud africanului Neill Blomkamp, după District Nine. Anul e 2154 şi bogătanii sunt pe orbită, pe Pământ e jale. Matt Damon suferă, Sharlto Copley, actorul pe care Blomkamp l-a pus pe orbită, şi el sudafrican, e mercenarul Kruger, real badass, William Fichtner e badguy corporatist şi Jodie Foster o diabolică politicană. Muzică atmosferică energică de debutantul Ryan Amon, descoperit pe internet de Blomkamp (Amon face muzică de trailere). L-am pus aici alegînd între el şi Johan Johansson la Prisoners, în ideea că vom mai auzi de Amon. Cronica mea la film aici.



.

luni, 28 noiembrie 2011

Passion Play (2010)

De ce as apara eu un film despre care insusi Mickey Rourke spune ca e "terrible" ? Si dupa aceea retracteaza, isi cere scuze pentru ca regizorul i-e prieten din copilarie, si apoi comenteaza din nou negativ-in pur stil Rourke. Pentru ca de asta tin eu la el...
Si pentru ca Passion Play nu e. I've seen worse. E a real angel heart dar conceptul e atit de ridicol aparent incit inteleg detractorii. In plus totul functioneaza mai putin datorita lui Rourke, care e greu credibil in rolul lui Nate, un washed up ex junkie trompetist de jazz. Ar fi fost frumos pentru Mickster din perioada Angel Heart. Si functioneaza daca o vezi pe Megan Fox (Lily) cu aripi si cum da din ele, si nu te amuza involuntar. Asa cum s-a intimplat la Toronto, TIFF anul trecut, pare-se intr-o versiune de montaj intermediara. Am scris despre film pe cind se anunta aici.



Passion Play face parte din categoria off-the-wall, non-marketabil, imperfect. E un fairy tale, pe zapada, stilizat, oarecum mi-a adus aminte de Trouble in Mind al lui Alan Rudolph, un alt curio. Nu e un film mai pretentios stilistic ca Rumble Fish al lui Coppola la vremea lui, de exemplu. Sau ca The Limits of Control al lui Jarmusch (mi-a venit in minte re; Bill Murray).
Scenaristul Mitch Glazer, care a scris filmul as a love letter (zice ca incearca de aproape 20 de ani sa-l puna pe ecran !) si l-a regizat, ca un adevarat debutant, punind in el la greu, pretios si artsy, dar anii 80 artsy, neon noir, filmat flamboiant de Christopher Doyle, cu un set design conceptual de austriacul Waldemar Kalinowski, care a lucrat mult cu Mike Figgis, cu muzica grea si frumoasa, wall to wall alui Dickon Hickliffe de de la Tindersticks, un alt score de-al lui ascultat recent in Texas Killing Fields).

-o cronica zice bine, ca in miinile unui nebun precum Jodorowski rezultatul ar fi fost altul..cronciile tot mentioneaza de Lynch dar orice e in zona asta suprarelista in America trebuie sa fie Lynch, nu ? Asta pentru ca nu au vazut Bunuel, si pentru ca prezenta si fascinatia gangsterilor tine de cinema ? Secventele de la casa lui Murray si zapada mi-au adus aminte de Seijun Suzuki de exemplu, din Tokyo Drifter.
Si mai avem Wenders (Paris Texas, Wings of...), si e la fel de flawed ca multe Wenders-uri (million Dollar Hotel de ex.), sa zicem prea european ca sensibilitate pentru americani. Iar in film isi face loc Brute Force al lui Jules Dassin, cu Burt Lancaster, film noir clasic, la care se uita Lily si Happy (Mike) Shannon. Kelly Lynch, sotia lui Glazer, e prietena lui Mickey, Rhys Ifans are 2 scene si muzicianul Solomon Burke, care a murit anul trecut, are o aparitie as himself.

Chimia dintre Rourke si Fox e extrem de interesanta, la un moment dat ma simteam extrem de voyeur, fetisit, ea este e ireal de frumoasa si Mickey e straniu de urit.
E o legatura tragica, indizolubila. Passion Play indeed.

Iata ce zice Bill Murray, care ca un favor fata de prietenul sau, Mitch Glazer, care a scris Scrooged, a inlocuit un actor, si astfel rolul sau a devenit mai important si scene stealing..rolul gangsterului Happy Shannon, oarecum asemanator de rolul sau din Mad Dog and Glory.
-I have this friend of mine now, Mitch Glazer, who wrote a screenplay that he wanted to direct. And some actor jumped, just got terrified at working with Mickey Rourke. Just jumped. And lost his balls, really. [Extensive Googling reveals he's talking about Toby Kebbell.] And Mitch called me and said, "I'm dead. I shoot in nine days." And the open part was much more interesting than what he originally wanted me to play. [beat] The movie is such a long shot. So impossible. But I live to go down with those guys that have no fuckin' chance. It's like that Tim Robbins movie I did. What was it called? About the '30s?
-Cradle Will Rock?
-Yeah. Okay, so I see the script, and he goes, "Whaddya think?" And I said, "It doesn't have a chance. It doesn't have a chance in hell, Tim! [laughs] But you know what? I gotta like you for trying." Those are my people, you know? The ones who are going to crash and burn.

si un interviu excelent din Vanity Fair cu Mitch Glazer, care zice ca e prieten cu Micksterul de la 15 ani, si ca mama lui (careia i-e dedicat filmul) l-a inspiarat pe Mickey sa devina actor, aratindu-i filmul A Place in the Sun. Si ca Mickey i-a tras-o sorei lui :)

Parerea mea e ca e unul din cele mai bune filme ale lui Rourke recente, si-n plus il face sa stea pe ecran la greu, de la The Wrestler cel mai mult screen time,

Megan Fox e superba (cel mai bun rol al ei, no biggie aici) si Glazer zice ca a vrut un look de Gene Tierney sau Ava Gardner, filmul e o poezie, chiar daca pare pretentios, sau am eu un soft spot pentru toti cei involved si am avut si o zi elegiaca.

potential de revizionare; desigur, si potential de a-si schimba reputatia si de a deveni film cult pentru citiva.
format; 2.35.1
3 1/2 din 5, 7 din 10 !

miercuri, 18 noiembrie 2009

The Limits of Control (2009)

tagline: For every way in, there is another way out.


am pus posterul pentru ca sa postez, sa nu omit, asa cum fac cu majoritatea filmelor, e mult mai greu sa scrii citeva rinduri imediat dar dupa, ooho, lenea e mare si evenimentul s-a dus. Jarmusch-ul de exemplu l-am vazut duminica seara, dar n-am mai apucat sa scriu despre el. DVDul e de la Focus Features care l-a scos acum, filmul nu a fost in nici un festival, era vorba de Cannes, buzzul era groaznic, criticile sunt la pamint, release-ul a fost limited, etc. E asa o catastrofa ? Da si nu. E un bare bones, exitentialisto-nihilist, si ar fi trebuit sa se cheme NO LIMITS NO CONTROL (titlul vine de la un articol de William Burroughs, imi zice AC).Descrierea lui, "Antonioni meets Lynch meets Godard". Ca mai e si Melville si cica Rivette si Ozu si ce-o mai fi, ca se-ntimpla, in Spania si e filmata turisticoalienatomisticopizdik (a fost chul pentru mine sa rememorez Madrid, Sevilla in calatoriile mele d'antatn). Si referinta Rita Hayworth (fara The Shawnshank Redemption) in ziua in care dau de o tona de filme cu ea, si in care zic de Lady From Shanghai, ca e ciatata in The Man with the Golden Gun si in E Dio disse a Caino. Marturisesc ca mi-a fost mult mai fun sa vad o voma groasa ca Le spie vengono dal semifreddo aka Dr Goldfoot and the Girl Bombs al lui Mario Bava sau Deadlier than the Male, sau 13 Frightened Girls al lui William Castle, chiar si duda filmata in Romania de Scott Spiegel, My name is Modesty decit pertentiozitatea/oditatea lui JJ. (Hunesacker era mai bine). Jarmusch nu-i Coenii, asa ca sta la o parte, weirdo-loner. E ca albinosul din Tanzania, vin aia sa-i taie picioarele. Si de un timp incoace s-a apucat de desonstructivism. Si de reciclari. Dos espressos e fun, dar coffee and cigarettes nu e. Faptul ca eroul, nah, antieroul, protagonistul, Isaach De Bankolé, se holbeaza la niste picturi e relevant mai tirziu, faptul ca stam dupa el, e un film de genul Politist, adjectiv, dupa cum am zis, o deconstructie. Thriller existentilist si calatorie initiatica in Ai no Banda. Cu o muzica psihedelica de Boris (care suna ca Pink Floyd la Pompei, da PF still a bitch...). Un model clar e The Passenger (Profesiunea reporter al lui Antonioni), si Jarmusch e la fel de strain ca Michelangelo in desertul Mojave din Zabriskie Point. Se poate analiza si psihanaliza la greu, acum ca Jarmusch a pierdut-o total nu stiu, ca imaginea lui Christopher Doyle e uberchul, cautata si geometrica, stiu doar ca am vrut sa am duc sa vad filmul cind am fost in septembrie la Berlin la Tangerine Dream si am renuntat, si am ramas la Kino Cafe sa bem niste beri si sa ne holbam la prostituatele clonate cu borseta si cizme cit Turnul TV, si chiar daca imaginea e supra-stilizata , nu-mi pare rau. Stiam atunci ca s-ar putea sa vina in cinema la noi, dar a fi fost tragic, e de o lentoare fatala si te-ndeamna la somn (si la derulare BTW). Pointul, intrebati-l pe Jarmusch ! Daca Broken Flowers m-a indispus ca era prea siropel si clasic si meli-melo, asta e mai imobil si inert si alienat (sa-i zicem FUGAZI) ca Dead Man si Ghost Dog, exercitiile lui de deconstructivism. Acum , eu post sa gasec referinte la The man with no Name, la westernuri spaghetti si El Mariachi. Macar nu mai are fonduurile de pe vremuri, si e plin de pete de culoare, are cameouri si referinte cinematografice intelectuale, si destul de curio pentru a deveni film cult. Iar Paz de la Huerta goala non-stop (personajul ei se cheama Nude) e hot ! Ii prefer insa pe Benigni, Lurie si Waits in juarul unui schelet de iepure aschimodie in mlastinile din Louisiana. Zack !! Jack !!! Ca si cronica ar fi suficienta ultima replica a lui Bill Murray. Tack !!
5 din 10, 2 1/2 din 5

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

John Hurt RIP

John Hurt at "The Revenant" Premiere, January 2016
S-a dus si John Hurt :(
la 5 zile dupa ziua lui, pe 27 ianuarie, la 77 de ani ! Unul din cei mai buni actori britanici, character actor prin excelenta si John Merrick in The Elephant Man regizat de David Lynch in 1980, a doua sa nominalizare de rol secundar dupa cea din Midnight Express (1978, pentru care a luat Globul de Aur) - pentru The Elephant Man trebuia sa ii dea un Oscar!
Probabil cea mai iconica aparitie in Alien (1979, secventa-cult in care iese facehugger-ul la masa echipajului, pe care si-a parodiat-o si in Spaceballs !!!). Apoi in The Hit, in Heaven's Gate, 1984, The Field si mai recent in  Harry Potter, Hellboy, Melancholia, la Jarmusch in The Limits of Control si Only Lovers Left Alive, in Snowpiercer. Ultima data l-am vazut ca preotul din Jackie (acum pe ecrane !)
Premiul BAFTA pentru intreaga cariera in 2012 -anul trecut a fost facut Cavaler ! You sir would've made a wonderful Don Quijotte for that Terry Gilliam cursed film !
necrolog in indiewire 

marți, 17 februarie 2015

Calvary (2014)

Asteptam de mult sa vad Calvarul irlandez (Calvary), al doilea film al lui John Michael McDonagh dupa The Guard (2011).
Am vazut cel mai bun rol al lui Brendan Gleeson, si no Doubt (legat de filmul Doubt), cel mai mult legat de preotii irlandezi si pedofilie mi se pare ca au croit in serialul Ray Donovan. Filmul a avut premiera la Berlin, anul trecut, in Panorama, si a primit premiul Juriului Ecumenic. La noi s-a dat la TIFF Cluj, si a luat premiul FIPRESCI.
Prima replica, "that's a great opening line"/agreed, locatia Irish, piesa lui Townes Van Zant, prezenta, atmosfera de whoddunit rural, dar mai ales serenitatea lui Gleeson. Mi-a adus aminte de Stefan Ciubotarasu, Geo Barton, in filmele alea cu Dacii, filmate in Bucegi, la Omul, asa ii filfaie si lui father James, parul in vintul de la Sligo, pe malul marii. Filmul are ceva oniric, ceva de loc mitic si ceva de postapocaliptic. Pare sa nu se intimple, e o atmosfera eerie, Sunday 2 Sunday (bloody 2). Distribuite eclectica, pe tipologii si chiar natii diferite, Kelly Reilly (Flight), Chris O'Dowd (Simon din The Boat That Rocked/Pirate Radio), Aidan Gillen (The Wire), Dylan Moran(Black Books), Isaach De Bankolé (The Limits of Control), Marie-Josée Croze (Munich), fiul lui Brendan, Domhnall Gleeson si veteranul M.Emmett Walsh (care implineste 80 de ani pe 22 martie a.c).

Highly Recommended !
9 din 10 !

vineri, 17 mai 2019

Cannes 72: Jour 1: The Dead Don't Die...

Cinemap ici (ceea ce nu mai e)
dissapointing tho :(
Jour 1
Veni, vidi, vici ?. Cu greva de taxiuri care au blocat autobuzele, cu avion
intirziat de ploaie, cu luat trenul de la Nisa impromptu, cu coada la
presa si controalele de securitate omniprezente. Am reusit sa vad
Ceremonia de deschidere in paralel, la sala Debussy, am intrat cam
penultimul. MC Eduard Baer funny, juriul serios, cu Elle Fanning
radianta, Pawlikowski si Lathimos intelectuali, cu prezentare de clip
Innaritu (monsier le president), Charlotte Gainsbourg sexy si Javier
Bardem sobru, au declarat deschis festivalul si apoi a urmat filmul lui
Jim Jarmusch. Ceremonia a fost transmisa simultan de Canal + si in sali
de cinema, nu mai putin de 600, si filmul a intrat tot atunci aici, premiera
mondial, in SUA va intra pe 15 iunie, in Romania nu e anuntat !
***
The Dead Don‘t Die e filmul de deschidere care cel putin a polar-izat -
sic-v. polar; la iesire a inceput o ploaie mocaneasca-cea mai
noua intrare a genului zombi, si deconstructie de gen de tip Jarmusch-
comedic-parodic-nihilist. Avind in vedere deconstructiile lui anterioare
de gen ma asteptam la ceva mai destept si mai special dupa un generic
cu nume glorioase, cam o intreaga distributie irosita. Iggy Pop are un
cameo iar Tom Waits un extended one, sau ideea era sa nu mergem la
pomul laudat cu asteptari maxime. Probabil ca imi va creste in timp
perceptia pozitiva pentru ca muzica lui Squrl, trupa de garaj punk a lui
Jim Jarmusch, citatele din Romero -de la primul cadru -si alte refeeinte,
si o tona de filne de gen, dar nu pare a fi un film de competitie Cannes
si nici de ouverture. More like a stunt...adica nu au luat ei The Limits of
Control care era poetic si arthouse frenchy si au dat iama la DDD (Dead
Don’t Die), inteleg ca are star value, ca doar l-a luat Universal in
distributie, dar asta a cause de Bill Murray, Adam Driver aussi, intr-un
triunghi de politisti locali din satucul Centerville, USA, care o include si
pe Chloe Sevigny-care nu prea are ce juca-, toti trei ochelaristi, un soi
de reminder Ghostbusters cu zombi. In rest filmul se vrea meta-cu
auto-referinte si rupe cel de-al patrulea zid (the Fourth wall) cu
publicul, clins d’œil, si este extrem de sec. Tilda Swinton se remarca
intr-un impecabil accent scotian. Titlul e dat de piesa country a lui
Sturgill Simpson, compusa special pentru film (el are si un cameo), si
care e un gag recurent de-a lungul filmului.

Iata si clipul cu piesa,
https://theboot.com/sturgill-simpson-the-dead-dont-die-song/

2 1 /2 din 5 !

A suivre- Jour 2: John Carpenter’s Day !