am pus posterul pentru ca sa postez, sa nu omit, asa cum fac cu majoritatea filmelor, e mult mai greu sa scrii citeva rinduri imediat dar dupa, ooho, lenea e mare si evenimentul s-a dus. Jarmusch-ul de exemplu l-am vazut duminica seara, dar n-am mai apucat sa scriu despre el. DVDul e de la Focus Features care l-a scos acum, filmul nu a fost in nici un festival, era vorba de Cannes, buzzul era groaznic, criticile sunt la pamint, release-ul a fost limited, etc. E asa o catastrofa ? Da si nu. E un bare bones, exitentialisto-nihilist, si ar fi trebuit sa se cheme NO LIMITS NO CONTROL (titlul vine de la un articol de William Burroughs, imi zice AC).Descrierea lui, "Antonioni meets Lynch meets Godard". Ca mai e si Melville si cica Rivette si Ozu si ce-o mai fi, ca se-ntimpla, in Spania si e filmata turisticoalienatomisticopizdik (a fost chul pentru mine sa rememorez Madrid, Sevilla in calatoriile mele d'antatn). Si referinta Rita Hayworth (fara The Shawnshank Redemption) in ziua in care dau de o tona de filme cu ea, si in care zic de Lady From Shanghai, ca e ciatata in The Man with the Golden Gun si in E Dio disse a Caino. Marturisesc ca mi-a fost mult mai fun sa vad o voma groasa ca Le spie vengono dal semifreddo aka Dr Goldfoot and the Girl Bombs al lui Mario Bava sau Deadlier than the Male, sau 13 Frightened Girls al lui William Castle, chiar si duda filmata in Romania de Scott Spiegel, My name is Modesty decit pertentiozitatea/oditatea lui JJ. (Hunesacker era mai bine). Jarmusch nu-i Coenii, asa ca sta la o parte, weirdo-loner. E ca albinosul din Tanzania, vin aia sa-i taie picioarele. Si de un timp incoace s-a apucat de desonstructivism. Si de reciclari. Dos espressos e fun, dar coffee and cigarettes nu e. Faptul ca eroul, nah, antieroul, protagonistul, Isaach De Bankolé, se holbeaza la niste picturi e relevant mai tirziu, faptul ca stam dupa el, e un film de genul Politist, adjectiv, dupa cum am zis, o deconstructie. Thriller existentilist si calatorie initiatica in Ai no Banda. Cu o muzica psihedelica de Boris (care suna ca Pink Floyd la Pompei, da PF still a bitch...). Un model clar e The Passenger (Profesiunea reporter al lui Antonioni), si Jarmusch e la fel de strain ca Michelangelo in desertul Mojave din Zabriskie Point. Se poate analiza si psihanaliza la greu, acum ca Jarmusch a pierdut-o total nu stiu, ca imaginea lui Christopher Doyle e uberchul, cautata si geometrica, stiu doar ca am vrut sa am duc sa vad filmul cind am fost in septembrie la Berlin la Tangerine Dream si am renuntat, si am ramas la Kino Cafe sa bem niste beri si sa ne holbam la prostituatele clonate cu borseta si cizme cit Turnul TV, si chiar daca imaginea e supra-stilizata , nu-mi pare rau. Stiam atunci ca s-ar putea sa vina in cinema la noi, dar a fi fost tragic, e de o lentoare fatala si te-ndeamna la somn (si la derulare BTW). Pointul, intrebati-l pe Jarmusch ! Daca Broken Flowers m-a indispus ca era prea siropel si clasic si meli-melo, asta e mai imobil si inert si alienat (sa-i zicem FUGAZI) ca Dead Man si Ghost Dog, exercitiile lui de deconstructivism. Acum , eu post sa gasec referinte la The man with no Name, la westernuri spaghetti si El Mariachi. Macar nu mai are fonduurile de pe vremuri, si e plin de pete de culoare, are cameouri si referinte cinematografice intelectuale, si destul de curio pentru a deveni film cult. Iar Paz de la Huerta goala non-stop (personajul ei se cheama Nude) e hot ! Ii prefer insa pe Benigni, Lurie si Waits in juarul unui schelet de iepure aschimodie in mlastinile din Louisiana. Zack !! Jack !!! Ca si cronica ar fi suficienta ultima replica a lui Bill Murray. Tack !!
5 din 10, 2 1/2 din 5
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu