Romanian version here. I was aked to to piece for the TIFF 25 retrospective in AperiTIFF and here it is.
"They're Filming Midgets..."
Heaven, hell or purgatory? It's Bruges!
An extraordinary debut by Irish filmmaker Martin McDonagh (Seven Psychopats,Three Billboards outside Ebbing, Missouri), In Bruges is one of the very best films of 2008—and much more than that. A cult film par excellence, it becomes more valuable every time I revisit it. I am still astonished that, after premiering at Sundance, it failed to win any major awards there. It did go on to win Colin Farrell a Golden Globe and earn an Academy Award nomination for Best Original Screenplay, a category it won at the BAFTAs.
I like to think, however, that it did for tourism in Bruges what Roman Holiday did for Rome!
I, for one, spent a day there in 2014, and my impressions matched Ray's point of view exactly, as opposed to Ken's.
The Colin Farrell/Ray – Brendan Gleeson/Ken pairing is fabulous, and McDonagh reunited them fourteen years later in another extraordinary film, The Banshees of Inisherin(2022).
And Ralph Fiennes as Harry is impeccable, ferocious—an irresistible character.
You can tell that McDonagh is also a playwright, and that his literary influences stem from the Theatre of the Absurd, yet the film remains intensely cinematic.
First and foremost, it owes a great deal to Harold Pinter's 1959 play The Dumb Waiter. In turn, Pinter's play was inspired by Samuel Beckett's Waiting for Godot (1953). Add a touch of British gangster cinema—Irish, in this case—a hint of Bruegel landscapes in Bruges, nihilism, a fatal trauma, an improbable love story, and black, absurd humour turned up to eleven.
Other clues: Touch of Evil, Don't Look Now, Carlito's Way, the paintings of Hieronymus Bosch.
Carter Burwell's score most likely came into McDonagh's world via the Coen Brothers (see Fargoin the same TIFF retrospective of black comedies), with whom McDonagh began a wonderful collaboration that continued throughout all of his subsequent films.
LikeFargo, In Bruges was never released theatrically in Romania at the time.
Casualties of War (1989) is one of the best war (anti-war) films and still does not have the recognition it deserves. I wrote the dvd review in 2006, twenty years ago, updated it now and in English...
1966. An incident in Vietnam... the story of a repeated rape and a murder that could have been prevented, but which no one even wishes to punish—only to ignore. Casualties of War, a war regarded in America as synonymous with the loss of innocence, in which the heroes of the two World Wars became the villains and the executioners.
1987. After his first incredible mainstream success with The Untouchables, Brian De Palma, propelled onto the list of directors most coveted by the studios, could make whatever film he wanted. And he chose a controversial, repugnant, revolting subject, one that was later vehemently denied by almost everyone, especially Vietnam veterans. A real, infamous case that he had dreamed of bringing to the screen since 1969, when he saw at the Berlin Film Festival a film on the same subject, inspired by Daniel Lang's New York Times article. At the same time, one of his favourite films is The Bridge on the River Kwai, and De Palma decides to become David Lean for a little while (hence the key sequence on the bridge).
Filmed in Thailand under extremely harsh conditions, with an A-list cast of young actors on the rise (Michael J. Fox, Sean Penn, John Leguizamo, John C. Reilly), Casualties of War was released in 1989, only to be torn apart by critics, who found it exploitative and visceral, and almost completely ignored by audiences who had grown weary of Vietnam. Constructed as one vast flashback (and nightmare at the same time), it contains De Palma's overwhelming visual style and his recurring obsessions: guilt, the betrayal of comradeship, impossible love, impotence, passive voyeurism. But this time, instead of Brian De Palma's much-discussed Hitchcockian thriller fantasies, the events unfolding on screen are based on a true story. The viewer becomes complicit in the carnage, and the unsettling feeling of guilt gradually, methodically, almost paroxysmally takes hold. Ennio Morricone's score (following his previous collaboration on The Untouchables), punctuated by Gheorghe Zamfir's pan flute, is the film's principal source of emotion—elegiac, mournful, evocative of ghosts from the past and shattered dreams.
2006. The film America could not bear to watch, one of the most anti-war films ever made, is today being reassessed and regarded as equal to, or even greater than, its predecessors: The Deer Hunter, Apocalypse Now, Platoon, Full Metal Jacket. And the victim of the war behind the screen continued to develop his recurring themes, concealed within his much-discussed Hitchcockian thriller fantasies, without ever again disturbing his fellow citizens' civic conscience with stories based on real events.
Extra: the extended edition (also the first one to reach Romania) includes six additional minutes of footage (material previously available only as deleted scenes—Eriksson's interrogation, an additional scene with Dale Dye, and an unexpected Greg Henry cameo), an emotional interview with Michael J. Fox, and a half-hour Making Of in which De Palma is far warmer and more talkative than usual—and if you're wondering why, it simply means you haven't seen the film.
Victime de război / Casualties of War (1989) e unul din cele mai bine filme de război (anti-război), rămas pînă azi nedescoperit de publicul larg. Nicio nominalizare la Oscar, eșe cde public și considerat anti-american (!) la vreame premierei. Ăn 2006 am scris o cronică la apariția Dvd ului pe piața românească. 20 de ani ami tîrziu o veți aici. Cine nu l-a văzut, să îl vadă, și cine l-a văzut să îl re-vadă !
Un incident în Vietnam... povestea unui viol repetat și al unei crime care putea fi împiedicată, dar care nici măcar nu se dorește a fi pedepsită, ci doar ignorată. Pierderi în vreme de război, un război considerat în America sinonimul pierderii inocenței, în care eroii din cele două războaie mondiale au devenit personajul negativ și torționar.
După primul său incredibil succes mainstream cu Incoruptibilii, Brian De Palma, propulsat pe lista de regizori preferați de studiouri, putea să facă ce film vroia. Și a ales un subiect controversat, repugnant, revoltător, ulterior negat cu vehemență de către toată lumea, mai ales de veteranii din Vietnam. Un caz real, infam, pe care visa să-l pună pe ecran din 1969, atunci când a văzut la Festivalul de la Berlin un film cu același subiect, inspirat din articolul din New York Times al lui Daniel Lang. Totodată, unul din filmele preferate ale sale este Podul de pe râul Kwai și De Palma se hotărăște să devină pentru puțin timp David Lean (de unde și secvența-cheie de pe pod).
Filmat în Thailanda în condiții extrem de dure, cu o echipă de actori de A, tineri și în ascensiune (Michael J. Fox, Sean Penn, John Leguizamo, John C. Reilly), Casualties of War a ieșit pe ecrane în 1989, fiind desființat de criticii care l-au găsit exploatativ și visceral și ignorat total de spectatorii care se săturaseră de Vietnam. Construit ca un imens flashback (și coșmar deopotrivă), conține stilul vizual copleșitor al lui De Palma și temele sale fetiș: vinovăția, trădarea camaraderiei, idila imposibilă, impotența, voyerismul pasiv. Dar de data asta, în loc de mult comentatele fantasme de tip thriller hitchcockian ale lui BDP, evenimentele de pe ecran sunt bazate pe o poveste reală. Spectatorul are cotă de participare la carnagiu și sentimentul de neplăcut, de culpabilitate se instaurează treptat, gradat, paroxistic. Muzica lui Ennio Morricone (după colaborarea anterioară la Incoruptibilii), punctată de naiul lui Gheorghe Zamfir, este sursa principală a emoției, elegiacă, tristă, evocatoare de prezențe de fantome trecute și vise năruite.
Filmul pe care America n-a suportat să-l vadă, unul din cele mai anti-războinice din câte s-au făcut, e reconsiderat astăzi și considerat mai bun sau egal cu predecesoarele sale, Vânătorul de cerbi, Apocalypse Now, Plutonul, Full Metal Jacket. Iar victima războiului din spatele ecranului a continuat să-și dezvolte temele recurente, disimulate în mult comentatele fantasme de tip thriller hitchcockian, fără a mai deranja conștiința civică a conaționalilor cu povești bazate pe fapte reale.
Extras: ediția extinsă (și prima, de altfel, care ajunge la noi) are incluse 6 minute în plus de film (ceea ce anterior apăruse ca scene tăiate – anchetarea lui Eriksson, o scenă în plus cu Dale Dye și un cameo inedit Greg Henry), un interviu emoționant cu Michael J. Fox și un Making Of de jumătate de oră în care De Palma e mult mai cald și volubil decât de obicei și, dacă vă întrebați de ce, înseamnă că nu ați văzut filmul.
The first time I saw Fargowas on VHS at Nae Caranfil's home. It was a memorable evening for all of us who were there. Some time had already passed since the premiere, the film had become famous (we're talking about the pre-download era, when films were still hard to get hold of), we were all devoted Coen Brothers fans, and we passionately debated the story and the mise-en-scène in a way that nowadays only happens in the excitement surrounding premieres or film festivals.
Oddly enough, Fargo was never released theatrically in Romania, so the TIFF.25 screening was a royal treat, giving you the chance to see it the way it should be seen.
Its premiere was at Cannes, in the Official Competition, where Joel Coen won the Best Director Award. Then came the Oscars (2 awards from 7 nominations). It was the Coens' Academy Award (everyone knows they direct together, although Ethan is officially credited as producer), the Best Picture of the year, and Frances McDormand's first Oscar (Best Actress—she has three now!). Who had ever seen a pregnant police heroine wearing a Siberian-style earflap hat?
Fargo- thirty years later: an absolute cult film and an ultra-influential one (#185 on the IMDb Top 250). Its biggest admirer: Noah Hawley, who in 2014 created the TV seriesFargo, whose first season is directly connected to the original while also retelling it. Five seasons inspired by the Fargo universe have been produced—an anthology unlike anything television had ever seen.
The poster is brilliant, embroided on a hoop, with the words "A homespun murder story" stitched in red. The title comes from the town of Fargo, North Dakota, on the border with Minnesota, where the events are supposed to take place, marketed as a true story—but of course that's another Coen Brothers gimmick, and everything is invented. It's winter, there's a blizzard, there's snow, and the South Dakota/Minnesota accents are absolutely wonderful. All the characters have Nordic names, just like the origins of the area's inhabitants (Gustafson, Gunderson, Lundegaard). William H. Macy is a sad and utterly pathetic figure, the car salesman who sets an absurd domino effect in motion.
Two of the Coens' longtime collaborators make a major contribution to this unique universe. Roger Deakins' cinematography condenses this immense white landscape, while Carter Burwell's score adds a sense of space and drama; it was later used as the theme for the television series.
But without the Steve Buscemi/Peter Stormare tandem, the film would be in vain...
"I'm going crazy down there at the lake." Ja.
Alin Ludu Dumbravă
This article was published in Aperitiff | June 12, 2026
Prima oară am
văzut Fargo pe casetă video la Nae Caranfil acasă, a fost o seară-eveniment
pentru noi toți cei prezenți. Trecuse deja ceva timp de la premieră, filmul era
celebru (vorbim de pre era download, cînd încă era greu să ai acces la filme),
eram cu toții fani dedicații ai fraților Coen, am dezbătut aprins povestea și
mizanscena așa cum azi nu mai faci decît în febra unor premiere sau
festivaluri.
În mod ciudat Fargo
n-a rulat niciodată la noi în cinema, deci proiecția de la TIFF.25 a fost un
Regal 😊 și a fost prilejul să-l vedeți așa cum trebuie.
Premiera a fost
la Cannes, în Competiția Oficială, unde Joel Coen a primit premiul pentru cel
mai bun regizor. Au urmat Oscarurile (2 premii din 7 nominalizări). A fost și
Oscarul Coen-ilor (se știe că ei regizează împreună, desi Ethan e trecut ca
producător), cel mai bun film al anului, și primul premiu Oscar pentru Frances
McDormand (cea mai bună actriță, acum are trei!), cine a mai văzut o eroină
polițistă gravidă cu căciulă cu urechiușe tip siberian?
Fargo după treizeci de ani: un film-cult
absolut și ultra influent (locul # 185 în topul 250 IMDb). Cel mai mare fan: Noah
Hawley, care în 2014 a creat serialul Fargo, al cărui prim sezon are legătură
directă cu originalul, dar este și e o repovestire. S-au produs 5 sezoane
inspirate de Universul Fargo, o antologie cum nu s-a mai văzut în TV.
Afișul/posterul e
genial, țesut pe gherghef, pe care scrie cusut cu roșu, ”A homespun murder
story”. Titlul vine de la orășelul Fargo din Dakota de nord/ la graniță cu Minnesota,acolo
unde se întîmplă evenimentele, marketate ca o poveste adevărată, dar normal, e
un gimmick al fraților Coen, și totul este inventat. E iarnă, e viscol, e
zăpadă și accentele de South Dakota/Minnesota sunt absolut superbe. Toate
personajele au nume nordice, la fel ca originea locuitorilor zonei (Gustafson,
Gunderson, Lundegaard). William H. Macy este o figură tristă și absolut
patetică, vînzătorul de mașini care pune în mișcare un absurd domino.
Doi colaboratori
fideli ai Coen-ilor contribuie major la acest univers unic. Imaginea lui Roger
Deakins condensează această imensitate albă, și muzica lui Carter Burwell
adăugă spațialitate, dramatism, ea a fost folosită și ca temă a serialului
ulterior.
Dar filmul fără
tandemul Steve Buscemi/ Peter Stormere e pustiu…”I’m going crazy down there
at the lake”. Ja.
New Zeelander hero (but born in Northen Ireland) Sam Neill has gome away at 78.
Dr. Alan Grant in the Jurassic Park series for most, but great in Possession (1981), his 1st major European part, his 1st American important part in 1990's The Hunt for the Red October. That came after his intense performance in Oz director's Phillip Noyce's excellent triangle thriller, Dead Calm (1989).
He could've been James Bond but he skipped it...
One of his carrers best: John Trent in John Carpenter's In the Mouth of Madness (1994).
Also great villain for another John Carpenter flick, Memoirs of an Invisible Man (1992).
Great villainy also in Event Horizon, The Piano.
TV best: season 2 of Peaky Blinders.
Also great parts in Oz and NZ films as Taika Waikiki's Hunt for the Wilderpeople (2016) and The Hunter (2011).
"I owe a debt of gratitude to Roger Donaldson, Gilliam Armstrong, Graham Baker and Phillip Noyce for casting Sam Neill in the roles in which he was so brilliant that brought him to my attention and led to his playing Dr. Alan Grant in Jurassic Park. Sam was exceptionally collaborative. It was a stretch for him to play a character who acted as though children were messy and smelly because this was the opposite of the loving father he was to his children. I adored making all the Jurassic movies with him. Along with Laura Dern and Jeff Goldblum, we will always have our Jurassic family and Sam will never be forgotten by us or his many millions of fans around the world."
Psychiatrists, psychoanalysts, therapists. Group therapy or one-on-one. Mentalist, alienist, psychoanalyst, shrink.
Speaking of the original HBO series In Treatment, which itself comes from the Israeli BeTipul, I thought of no better way to wrap up this series of rankings, especially since I had my share of shrinks in my time. :-)
The number one “psychiatric” film would be One Flew Over the Cuckoo’s Nest (1975, Milos Forman), but the psychiatrist there is merely window dressing; Nurse Ratched (Louise Fletcher) is the one who embodies the oppressive system. And then there’s virtually any Woody Allen film, especially the Gene Wilder episode from *Everything You Always Wanted to Know About Sex (But Were Afraid to Ask) (1972), featuring the doctor who falls in love with Daisy the sheep, which I previously discussed in my ranking of performances in Woody Allen films.
K-PAX (2001, Iain Softley), in which Jeff Bridges plays Dr. Mark Powell, treating an alien—or merely a psychotic patient? (Kevin Spacey)—and the Argentine counterpart Hombre mirando al sudeste (1986, Eliseo Subiela), are really about the patients, much like Nash (Russell Crowe) in A Beautiful Mind (2001, Ron Howard).
There’s also Dr. Marc Chabot (Yves Montand) in On a Clear Day You Can See Forever (1970, Vincente Minnelli), who hypnotizes Barbra Streisand and discovers she has lived previous lives. Barbra herself tried being a doctor in The Prince of Tides (1991), attempting to cure Nick Nolte.
But my personal favorite is Klaus Kinski as Dr. Hugo Zuckerbrot in Buddy Buddy (1981), Billy Wilder’s remake (and final film) of L’Emmerdeur (1973, Édouard Molinaro), unfortunately only a supporting role, complete with a fondness for nudist therapy.
And then there’s Dr. Elliot (Michael Caine) from Brian De Palma’s thriller Dressed to Kill (1980), whom I would call the “cross-dressing” variation.
Still, I decided to give the place to the illustrious Dr. Caligari. To paraphrase Siegfried Kracauer’s From Caligari to Hitler, this ranking goes from Caligari to Freud...
10. Dr. Caligari (Werner Krauss) in The Cabinet of Dr. Caligari (1920, Robert Wiene)
Variation: creepy
Dr. Caligari runs an asylum and uses the somnambulist Cesare for various dirty jobs. Similar to Edgar Allan Poe’s The System of Doctor Tarr and Professor Fether and its idea that the inmates have taken over the asylum.
Its descendants include Asylum (1972, Roy Ward Baker), as well as the opening and cover art of In the Mouth of Madness (1995, John Carpenter).
Successors: Fritz Lang’s Dr. Mabuse, Dr. M, the mega-villains of the James Bond franchise beginning with Dr. No, etc.
Caligari controls Cesare, in a scene set to music by Lacrimosa.
(The full film can be found on YouTube.)
9. Dr. Constance Petersen (Ingrid Bergman) in Spellbound (1945, directed by Alfred Hitchcock)
Variation: mysterious
A thriller populated by psychiatrists, fascinated with psychoanalysis—a fairly new concept in Hollywood at the time—partly inspired by producer David O. Selznick’s own experiences in therapy.
Psychiatrist Constance Petersen (Ingrid Bergman) treats the amnesiac John Ballantine (Gregory Peck), accused of murder.
Based on the novel The House of Dr. Edwardes by Francis Beeding, the pseudonym of John Palmer and Hilary St. George Sanders, screenplay by Ben Hecht.
Memorable above all for its dream sequence designed by Salvador Dalí, and for a recurring skiing sequence.
Successor:Gothika (2003, Mathieu Kassovitz), with Halle Berry as an amnesiac psychiatrist committed to an asylum for a murder she cannot remember committing.
Trailer! (The full film can be found on YouTube.)
8. Dr. Buddy Rydell (Jack Nicholson) in Anger Management (2003, directed by Peter Segal)
Variation: out-of-control!
Jack Nicholson, usually the patient :-) (with the exception of “The Specialist” in the musical Tommy (1975), Ken Russell’s adaptation of The Who), plays an anger-management therapist—or whatever the proper term may be; the closest translation I found was “treatment for controlling one’s temper”—in a mediocre film that deserved a much better director.
A vehicle for Adam Sandler, who, when placed face to face with Jack’s explosive personality, is completely eclipsed.
Best scene: Adam, backed up by Jack, singing I Feel Pretty from West Side Story on the bridge!
7. Dr. Sam Loomis (Donald Pleasence) in the Halloween series
Created by John Carpenter for the landmark 1978 film.
The name was borrowed from Psycho, from the character played by John Gavin, Sam Loomis.
Dr. Loomis is Michael Myers’ nemesis. He treated him at the institution from which Myers escaped. He is also the commentator, the voice of reason, and the only character besides Michael Myers himself to appear throughout the series: five films, including Halloween: The Curse of Michael Myers, released shortly before Pleasence’s death in 1995.
Played by Malcolm McDowell in Rob Zombie’s remake.
On the nature of evil!
6. Dr. Ben Sobel (Billy Crystal) in Analyze This (1999, directed by Harold Ramis)
Variation: sleeps with the fishes!
Mob boss Vitti (Robert De Niro) has problems and decides to see a psychiatrist. But nobody must find out. Otherwise Vitti might end up sleeping with the fishes too, Luca Brasi style.
Nemesis: Chazz Palminteri, to whom the meaning of the word “closure” has to be explained.
The dramatic TV version:The Sopranos, released the very same year. Which came first? Only they know who inspired whom, but Analyze This is the parody version, a kind of sitcom blown up to feature-film proportions.
Sequel:Analyze That (2002), also directed by Harold Ramis.
Explaining the Oedipus complex! “Fuckin’ Greeks!”
5. Dr. Bill Capa (Bruce Willis) in Color of Night (1994, directed by Richard Rush)
Variation: it’s so bad, it’s good!
The most improbable psychiatrist ever.
Color-blind, traumatized by the color red, trapped in a Hitchcockian thriller inspired in part by Vertigo. Someone starts killing off his patients.
The patient roster is practically a compendium of cult actors: Lance Henriksen, Brad Dourif, Lesley Ann Warren, Kevin J. O'Connor.
Steamy sex scenes with the then-young Jane March (The Lover).
Bruce also played a psychiatrist, Dr. Crowe, in The Sixth Sense (1999, M. Night Shyamalan), but I left him off the list for objective reasons: he belongs to the spirit world. :-)
A fan-made video clip for the title song (super-cheesy), performed by Lauren Christy!
4. Dr. Martin Dysart (Richard Burton) in Equus (1977, directed by Sidney Lumet)
Variation: equestrian
A drama written by Peter Shaffer, adapted from his own play, in which Harry Potter himself (a.k.a. Daniel Radcliffe) is currently appearing nude on Broadway.
Burton delivers a magnificent performance as a doctor determined to cure an extremely disturbed young man obsessed with horses (Peter Firth).
Nominated for three Academy Awards (Best Actor, Best Supporting Actor and Best Adapted Screenplay) and winner of two Golden Globes, for Best Dramatic Actor (Burton) and Best Supporting Actor (Firth).
In the original Broadway production (1974–75), Anthony Hopkins played Dysart.
Trailer!
3. Dr. Leo Marvin (Richard Dreyfuss) in What About Bob? (1991, directed by Frank Oz)
Variation: funny
Bill Murray is Bob, the patient who relentlessly torments Dr. Leo Marvin (Richard Dreyfuss).
The Romanian title used on television (since it never received a theatrical release) was The Psychiatrist on Vacation.
Similar: the Burt Reynolds / Dom DeLuise pairing in The End (1978, directed by Burt Reynolds).
The “Gimme Gimme, I Need I Need...” scene. (The full film can be found on YouTube.)
2. Col. Vincent Kane (Stacy Keach) in The Ninth Configuration (1980, directed by William Peter Blatty)
Variation: red herrings!
Based on William Peter Blatty’s novel Twinkle, Twinkle, Killer Kane (The Exorcist).
How Do You Fight A War Called Madness?
A new commander arrives at a castle where he applies shock therapy to former soldiers suffering from mental illness.
An entirely male cast: Jason Miller, Stuart Wilson, Neville Brand, Robert Loggia, Joe Spinell.
A film about post-war trauma—in this case Vietnam—one of the greatest unknown films ever made, although it enjoys a loyal cult following. Now available in its longer director’s cut.
Packed with references to The Exorcist, also written and produced by Blatty.
Filmed in Hungary. The castle is Burg Eltz in Germany.
Successor:Shutter Island (2010, Martin Scorsese).
Part One: the opening sequence set to “St. Antone” by Denny Brooks. (The full film can be found on YouTube.)
1. Dr. Freud (Alan Arkin) in The Seven-Per-Cent Solution (1976, directed by Herbert Ross)
Variation: Freudian :-)
The film in which Dr. Freud (Alan Arkin) treats Sherlock Holmes (Nicol Williamson), brought to him by Dr. Watson (Robert Duvall) for cocaine addiction—hence the film’s title.
Based on the novel by Nicholas Meyer.
Laurence Olivier plays Professor Moriarty and Vanessa Redgrave is the romantic interest, Lola Deveraux.
A special, one-of-a-kind film that clearly influenced Alan Moore’s graphic novel The League of Extraordinary Gentlemen.
Predecessor: Freud had appeared on screen before, from John Huston’s 1962 biopic Freud, starring Montgomery Clift, to the less likely incarnation played by Jamie Elman (his co-star from California Dreaming!) in the film where Armand Assante portrays Nietzsche, When Nietzsche Wept (2007, Pinchas Perry).
The Fortune was then back in 1975 at the time not so fortunate...a good time to revisit now on Jack's 89th BB (Birthday Bash-I hope so...)
For Jack and Warren one of their most obscure films and the only one they did together except Beatty's own REDS...This was Beatty's film trying to greenlit Shampoo (1975) and the studio, Columbia Pictures, made that film in order to get this made and guess which film flopped bigtime...
Directed by Mike Nichols, (shot in summer 1974), it was a huge flop at the time of the relase, the guyz had a lot of fun tho but not also Nichols (!) and the film has way more fun values today !
Plot synopsis: Two bumbling hustlers in the 1920s attempt to gain the fortune of an heiress. Nothing will stop them, not even murder.
In The Fortune /Averea in Romanian/1975, Jack joins his buddiest friend Warren Beatty. What they thought they would reissue Some Like it Hot, became Beavis and Butt-head avant la lettre. Or Stan and Bran dadaists. Abbot and Costello meet the Stooges. Without Iggy. With Stockard Channing (nominated for a Golden Globe as a newcomer), who did not become the new Marilyn Monroe. Compared to something like Wedding Crashers, B & B (i.e. Nicholson and Beatty), are rocket scientists. Jack as Oscar plays as madcap as it gets, Beatty as Nicky keeps it dandy,. It's an all-mus-go cynical farce, tango featured, bonus the moustaches. Plus the sexiest movie star chick since Chicken Little the cartoon. Director Mike Nichols had previously made, in 1970, with Jack and Art Garfunkel, Carnal Knowledge and would direct Jack again in Heartburn and Wolf. Nichols had such a bad experience that he didn't make another film for 8 years...:(
Written by Carole Eastman, Jack's buddy (wrote 4 films for him and Jerry Schatzberg's Puzzle of a Downfall Child), under the pen name Adrien Joyce.
Shot by master John A. Alonzo (working with Jack after Chinatown, Black Sunday, Scarface). Widescreen 2.35.1, ANAMORPHIC.
Exceptional production design by Richard Sylbert in his last film with Nichols, and with Jack via Chinatown. The villa apartment is the same as in Day of the Locust , 'cos it's the same set, Schlesinger's film is also 1975).
Merry period music and adaptations by David Shire. I Must Be Dreaming is sung by Stockard Channing.
Jack's buddy, Scatman Crothers has a cameo as a fisherman, one of his many in Jack's films (The King of Marvin Gardens, One Flew over the Cuckoo's Nest, The Shining).
Another Nicholson great buddy, Harry Dean Stanton has a silent and uncredited cameo at 1h21.
Because the start of principal photography on One Flew Over the Cuckoo's Nest was delayed, Jack Nicholson, who had worked with Nichols on Carnal Knowledge, was available for the role of Oscar Sullivan. During filming, the actor was forced to deal with two events that impacted his personal life. First, a fact checker working on a biographical piece for Time discovered that the woman Nicholson believed was his sister was actually his mother, and the woman who raised him was his grandmother. Then his close friend Cass Elliot (mama Cass!) died in her sleep, and rumors about the cause of her death circulated in the media. These two events, linked with the film's eventual failure, made The Fortune a subject that Nicholson never discussed in interviews and biographies.
And no hats. I think almost every passionate cinemagoer here (a small, somewhat dysfunctional minority, like the great bustard in Bărăgan) knows Spike Lee — “that Black guy with glasses and a cap” — from that Orange Wednesday commercial, where he pitches a baseball movie. “Their colors were white and blue — can’t it be orange?” they give him a corporate cap: “Hey Spike, you forgot your hat!” Classic Orange Wednesday commercials (no, not the ones with hobbits with weird voices; no, Orange doesn’t pay me).
What was I writing? Ah, yes… Spike Lee’s cap. Hobbits. Baseball. Because here, this breed of cinema wanderer — let’s call him the inside man, like in Spike’s film, which he made after they refused to fund that other baseball movie — expects not to have the credits cut, popcorn dropped on his head, or get called by fools during the screening. He wants the film projected correctly, with care (I can already hear the muted curses of projectionists who just want peace, since “the equipment dates back to Ceaușescu”), yet he’s actually an outside man, getting roughed up regularly, like in the joke about the bear and the rabbit: “Why don’t you have a hat, man?” — Bam!
But let’s get back to Spike’s film — the second to hit our screens after 25th Hour; the guy’s been making films since the ’80s! Inside Man is his first truly commercial movie, with the biggest budget, A-list stars, studio financing and marketing. A film about (fake) heists, hostages, New Yorkers, and even… Albanians (a Romanian actress — Florina Petcu, see her photo on IMDb — plays an Albanian), without baseball or caps (Denzel wears a fedora).
With stars like Clive Owen, Denzel Washington (his fourth Spike Lee film), Jodie Foster, Christopher Plummer, and Willem Dafoe. A strong opening credit sequence, flawless cinematography, sharp editing, and a Terence Blanchard score. Like Brian De Palma’s Mission: Impossible, a commercial concession, Inside Man is intelligent, subversive, and acerbic. Add Spike Lee’s personal touch, racial undertones, and his unmistakable New Yorker flavor in the tense post-9/11 climate — humor and energy included.
More interesting for the cinemagoer than the movie about the guy in white-and-blue baseball gear. “Hey Spike, you forgot your hat!” Paraphrasing: “No hat? Take a Koprol!”
Directed by: Spike Lee Starring: Denzel Washington, Clive Owen, Jodie Foster, Willem Dafoe
De fiecare dată când Iron Maiden pornește din nou la drum, hop și noi – la concert sau pe urmele lor.
„People should know when they get old… and wise? Not so much…” – scriam după ultimul concert Iron Maiden de la București, în mai 2022 👉 Review complet aici
Anul trecut, când s-a anunțat noul turneu aniversar de 50 de ani, „Run for Your Lives”, am început prospecția de locații și bilete. Și, desigur, discuțiile cu prietenii fani fideli Maiden, cu care să pornim iar la drum.
În decembrie 2024, legendarul baterist Nicko McBrain s-a retras – la venerabila vârstă de 72 de ani! În locul lui, trupa l-a cooptat pe Simon Dawson, care a cântat cu Steve Harris în British Lion. Deși nu este înconjurat de atâtea tobe precum Nicko (care era practic înecat în ele), Dawson s-a descurcat excelent la Budapesta. Poate de aceea trupa a programat două show-uri acolo (27 și 28 mai). Ambele au fost sold out în timp record – probabil pentru a perfecționa acest nou live show, foarte dens și solicitant.
Am nimerit la al doilea spectacol, pe 28 mai – și se pare că a fost chiar mai reușit decât cel din seara precedentă, unde s-au raportat unele glitch-uri tehnice.
Un spectacol aniversar
Show-ul 2025 este complet nou și inedit – cel mai performant din punct de vedere audio-vizual al trupei până acum. Doar e aniversarea a 50 de ani! Iron Maiden est. 1975, England!
S-au cântat piese niciodată abordate live până acum, sau din vremuri demult uitate – „Killers”, „Murders in the Rue Morgue”, „Phantom of the Opera”, „Wrathchild” – toate de pe primele două albume (1979/1980). Decoruri schimbate pentru fiecare piesă, costume speciale pentru Bruce Dickinson și un fundal high-tech, ediție 2025. Eddie, mascota iconică, a apărut doar la două piese – în rest, totul a fost dominat de proiecții animate 3D, probabil cu ajutorul AI-ului.
Sunet impecabil – beneficiind de spațiul indoor. Spectacolul a fost aproape operatic, grație lui Bruce și a vocii sale rămase incredibil de puternice.
S-a cântat de pe primele 8 albume, inclusiv cele cu regretatul Paul Di’Anno și cele șase clasice cu Dickinson: „The Number of the Beast”, „Piece of Mind”, „Powerslave”, „Somewhere in Time”, „Seventh Son of a Seventh Son”, „Fear of the Dark”.
Piesa de rezistență: „Rime of the Ancient Mariner” – 14 minute, pe vremea aceea cea mai ambițioasă piesă a trupei (de pe albumul Powerslave, 1984), după balada lui Coleridge, acum prezentată vizual în stilul Tales of the Black Freighter din Watchmen. Am mai prins-o live la Cotroceni, în 2008, la turneul „Somewhere Back in Time”.
Cea mai „nouă” piesă din repertoriu: „Fear of the Dark” (1990), scandată energic de cei 12.000 de fani prezenți. Media de vârstă – 40+. Am văzut chiar și doi copii. Fericiți.
Iron Maiden 2025: Steve Harris – 69 ani, Dave Murray – 68 ani, Janick Gers – 68 ani, Adrian Smith – 67 ani, Bruce Dickinson – 66 ani, Simon Dawson – 66 ani.
41 de ore dus-întors. Concert: 2h05. În deschidere Halestorm, dar nu se pune 😉
Echipa de șoc, alfabetic: Alin, Bogdan, Dinu, Emese. O singură mașină.
Bilanț: 5 Unicum (dintre care unul Barrista), un Matyas Keserű (Unicum diluat, 28°), cava, roze, pălincă de struguri (grappa maghiară), Hungarian sparkling brut. 6 espresso. La concert: overpriced gin tonic la 70 lei – fără lime, lămâie sau gheață (!)
When in Budpaest: egyél chinese, egyél turk, ne(m) egyél KFC, singurul loc de mâncat deschis după 12 noaptea! Gulașul l-am mâncat în mod paradoxal lîngă Sibiu (haiducesc).
Unde e viața, flora și fauna de altădată din jurul gării Keleti… și ea închisă cu lanțuri pe dinăuntru, mai trist chiar ca la Brașov…
România a ratat, din nou, cel mai bun show al anului
Turneul european „Run for Your Lives – Iron Maiden: The First 50 Years” se întinde pe durata a 4 luni, din 27 mai (Budapesta) până pe 2 august (Varșovia). Aveți timp! Prieteni de-ai mei merg la Viena, Stuttgart, Belfort.
Apropo de Belfort – ne vedem acolo pe 3 iulie.
Acum am pe toate degetele de la mâini, trecem la picioare ?
Între timp The Bruce (D.) a mai fost la Bucuresti cu participare in Deep Purple-ul simfonic și anul trecut concertul său cu The Mandrake Project / Afterglow of Ragnarok s-a anulat cu 20 de de ore inainte...îl promovasem intens aici :(,
8 ½ Aces High -(Cum
era să nu îi văd pe) Iron Maiden la București în A.D. 2022
de
Alin Ludu Dumbravă
Toamna trecută, în
plin relapse pandemic vine și o veste bună. Se anunță un nou
concert Iron Maiden, după 6 ani de la ultimul la București. Ar fi
Iron Maiden a opta oară pentru mine, unul
cu altfel de peripeții, 8 1/2 de fapt, pentru că l-am văzut pe
Bruce Dickinson cu spoken word în februarie 2020 la Sala Radio ”What
Does This Button Do?”). Dar e una din puținele trupe (singura?)
pe care le-aș vedea oricînd/ mereu.
Bilet nu mi-am luat în
avans, deh, scuuump, 500 de lei/100 de euro în față (Aces High),
în altă parte nu mă ineteresa, acreditare nu am, neobișnuit
pentru mine pentru că în afară de cele văzute afară am avut
mereu. Toți prietenii mei și-au luat bilet din timp (mai puțin cei
mulți, foarte mulți, prea mulți, care m-au dezamăgit zicînd -păi
i-am mai văzut...who the F**k cares, really?), anyhu eu eram sigur
din prima că nu va fi sold out. Pe iabilet tot apăreau într-una
bilete în plus, de la ”mai sunt 10 bilete” la ”mai sunt...”.
Mai sunt. Cu scuzele de rigoare pentru organizatorii de la Metalhead,
eram sigur că nu o să îmi dea acreditare pe blogul meu, și să
îmi reciclez istoria Maiden pe care am scris-o și publicat-o
pentru trei concerte diferite mi s-a părut penibil să o mai fac
acum. Era doar de completat un album, cel de anul trecut, Senjutsu.
Dublu album cu panache, de rit japonez :).
Cut to:
Luni 23 mai, T minus 3
zile.
Întrebările mele la
Radio și alte zone penru invitații au rămas fără rezolvare.
Amicul Mihai îmi spune să intru pe olx, nu am cont dar îmi dă el
contactul pentru un bilet în Brașov dar la preț prea sus. Sun și
negociez. Rămîne ca la gară. Dau numărul de telefon în caz de
răzgîndire.
Marți 24 mai, T minus 2
zile. Sunt sfătuit să mă mai uit pe olx. Găsesc un preț superb
la un băiat din Lovrin,Timișoara Cristian, îl sun, e foarte fain
la vorbe, nu poate să mai ajungă dar zice că nu apucă să mai
trimită biletul fizic. Bummer. Îl sfătuiesc să vină oricum, mai
ales că nu i-a văzut niciodată pe Maiden. Dar seara mă resună și
zice că pune biletul pe curier, că vrea să mi-l dea mie, chiar și
gratis. Îl sfătuiesc să îl trimită direct la București la
prietenii mei de la Intercom Film, că acolo e cineva toată ziua. Și
să îl recuperez eu de acolo.
Miercuri 25 mai, T minus o
zi.
Cristian confirmă a
trimis biletul, prin Cargus, a venit curierul la el în comună și a
plecat spre Timișoara. Sună și fata cu biletul din Brașov. Prețul
e acum ok dar eu ce fac, aștept biletul de la Lovrin. Doar așa
ne-am vorbit...Îi zic no, thanks. Încep să mă stresez, deși îmi
dau sema că e inutil și cam penibil. Merită stres? Între timp am
văzut pe youtube imagini cu concertul din Belgrad, primul din turneu
și prima cîntare Maiden în aproape 4 ani. Și un vlog cu niște
fani care s-au sculat de la șase dimineașa și au stat toată ziua
la porți ca să ajungă primii în față cănd se deschid. Nah, ca
la 20 de ani...Încep să fiu și mai psyched. Între timp, un schimb
lung de sms-uri cu Cristian care îmi zice că nu garantează că
ajunge biletul la timp.
Ziua Zero, joi 26 mai.
Up and running. Fructe și
ceai verde. La 12,30 aflu că nu va ajunge curierul. De fapt biletul
nci măcar nu a plecat din Timișoara. Whaaat? Peste o oră trebuie
să plec cu prietenii mei cu mașina spre București. Idee. O sun pe
fata din Brașov (Ana). Mai are biletul. Iau un taxi, mă duc să îl
iau și mi-l dă printat. Taxi în continuare, și ride to Bucharest
la 14.30 cu Dinu&Emese. Sun pe vecinul de la Intercom, Victor. Și
el și colegul lui Relu au o întrebare, de ce nu a scanat omul
biletul? Beats me. Întreb-avea cod QR? -Probabil. Nu. Da. -Ok. Nu
ne-a dus capul. Dar între aceste interacțiuni și-au dat expertiza
vreo 10 oameni și nimeni nu a avut ideea asta. Old people, do I feel
stupid Yes, I do...
Îl sfătuiesc pe Cristian
pe sms să facă reclamație la Cargus. Zice că n-are ce face. Io aș
fi făcut...
București 17.30, rush
hour.
Dinu mă lasă înainte de
Obor. Plin de lume. Pare anormal. Apatici, amorfi. O altă planetă.
Not mine. Iau un tramvai, apoi pe jos pînă acasă. Ajung leoarcă.
”Căldură mare, mon cher.” În mai? Global what? Sunt 30 de
grade.15 grade diferență față de acum câteva ore în Brașov
Trebuie să mă văd cu
prietenul Mișu care a venit de la Lyon special pentru concert. Cu el
i-am văzut prima oară pe Maiden la Budapesta în 2003, apoi la
Milano în 2006, la Cluj în 2010 și la București în Piața
Constituției în 2013 și 2016, ultima dată cînd au venit aici pînă acum.
Eu am mai fost singur în Germania la turneul Dance of the Dead, pe
Cotroceni la Somewhere Back in Time (9 beri!!! și un tricou!), 2013
la Piața Constituției și cu Dinu la Plovdiv, în 2018, în care în
mare erau aceleași piese, un best of, The Legacy of the Beast. Este
al cincilea concert cu Dickinson în România (nu îl voi pune
niciodată la socoteală pe cel din 1995 cu Blaze Bayley cu ”Hello
Budapest”, dar, norocul meu, oricum nu eram în țară. Amintirile
traumatizante ale acelui concert de la Sala Polivalentă bîntuie unii
fani Maiden chiar și acum, l-am văzut pe Blaze și chiar am vorbit
cu el la defunctul Silver Church, dar Maiden nu e Maiden fără
Bruce:)
Cut to:
Eo zi cu tripletă de
morți, Alan White (72 de ani), bateristul de la Yes pe care l-am
văzut acum 20 și de ani la București, Andy Fletcher (60 de ani),
keyboardistul de la Depeche Mode, pe care l-am văzut pe Arena
Națională și Ray Liotta, actorul din Goodfellas, la numai 67 de
ani :(
mesajele au început să
vină înainte de concert și după. Cine-mi știe blogul ”cu
morți”,
Avionul lui Mișu a
întârziat, ne tot comunicăm traseul lui cu busul, finally ajunge
la mine. Avem Project fromages, are un rucsac cu goodies cu care nu
poate intra la concert. Al cărui subiect face alt predicat :)
Bem un pahar de vin alb
sec, abia cumpărat de mine, el zice că e ”oțet”. Nu-s de
acord, dar el stă de 20 de ani în Franția, poate știe mai bine.
Apel Freeride. Și alte aplicații, dar taxiuri nema, coborîm în
stradă poate găsim acolo. În fine, găsim. Traversăm orașul
pentru Bulevardul Expoziției. Cam ambuteiat, dar am ajuns însă la
timp, in the nick of time, Tminus 10 min, timp pentru ca să ne
salutăm prietenii prezenți în Aces High, chiar și să îmi iau un
overpriced gin onic (two limes please...) și apoi, la apus deja dus,
pe Doctor Doctor (intro-ul legendar, piesa UFO care deschide
concertele Iron Maiden), am străbătut sectorul pentru a ajunge în
partea dreaptă, unde era, normal, mult mai lejer, fără toaletele
de rigoare (care erau în stînga).
Concertul, 20.50-22.45.
Sunet bun, cald. N-am mai
văzut 10.000 de oameni la un loc de la Metallica în 2019. Aud că
au fost 12.000, pînă în zare. Toată parcarea Romexpo. Rock pe
asfalt. Încins...Mosh, putea să plouă...dar nu. The gods of
Maidens forbid. Big intro. Pagode, Bruce cu coadă, a la Mifune. La
început am avut parte de trei piese de pe noul album Senjutsu (al
17-lea album de studio IM), piesa-titlu, Stratego și primul single,
Writting on the Wall.
Ne regasim cu alți
maidenști, prietenii din Brașov. Încă un gin tonic, este cel mai
sober pour moi concert Maiden probabil. Sau sigur! Ultima dată, la
bulgari am băut Aperoli șpriți.
Se (în)cîntă. Chorus
Line. Fanii. Cei mai loiali, părerea mea. Plus neofiți. Noi știm
fiecare piesă, fiecare riff, fiecare schimbare de decor, cum alfel?
Scenografia, operă, pentru că despre asta e vorba, Maiden e rock
operatic la cel mai (aces) high nivel, de la avionul Spittfire la
zburătorul din Flight of Icarus, la funia din Halloweed by the Name,
capul diavolului penumatic din The Number of The Beast, la
Revelations, Blood Brothers, la Eddie samurai sau The Trooper, la un
moment dat în piesă cu steagul României, la Fear of the Dark (care
mi s-a părut acum cam telegrafiată). Turneul Legacy of the Beast
cuprinde piese de pe toate albumele more or less, acum încheindu-se
cu piesa care înainte deschidea concertele, Aces High. Și înaintea
lui, normal, discursul lui Churchill. Mult înainte de Gary Oldman :)
Cert este că la 50 de ani
+ te poți simți mereu ca la 14 ani, momentul cînd eu mi-am
cumpărat day to date pe casetă albumul Powerslave de la un centru
de înregistrare (normal că erau toți pirați”oficiali”) și 2
Minutes to Midnight era rifful care se dădea la TVR (în alb/negru)
de închidere or so. Și să te simți la fel de bine ca Bruce, care
dă tone de ture, și se vede că îi place...și lui Janick Gears,
pe care mereu trebuie să îl văd dându-se în stambă în partea
unde stau eu la concert. Cmon....
Doppo. Am evitat mulțimile
(ohoho) și am ajus în marș la Piața Domenii, pe niște străzi pe
care nu am mai fost. Thanks to Cristi! Acolo am găsit ușor un taxi
și am fost să mîncăm ceva. La Legere. Bruschete, bulz (Mișu,
pour l”exotisme) și mici, liniștiți și un pic de vin la carafă.
Ou sont les walks d”antan? Am umblat prin noapte doppo Maiden nopți
întregi, acum a fost 2 easy. ”People should know when they get
old”...and wise? Not so much...
Cut to: Vineri după
amiaza, la o zi de la concert, a ajuns și biletul la București.
Bravo Cargus (not!), great speed de curierat. De melc, co-dobelc. De
evitat. Sorry Cristian. Mi-a scris că și-a luat bilet la Maiden la
Budapesta. Mult noroc.
Aceste memento-uri răzlețe
își sunt dedicate ție. Up the Irons!
Fade out.
'til the next gig....da, io
zic că mai mergem! It always goes to Eleven!
.png)
