Godard Forever ! For Ever GODard !

Exact in ziua mortii lui Godard, inainte sa plec la Festivalul de la Buzau (Buzău Arts International Festival), dupa ce am publicat pe blog un scurt omagiu am apucat sa scriu si un articol pentru Revista Golan despre JLG. Am cerut citorva prieteni pe care ii stiam fani sa imi scrie citeva impresii despre el, despre filmul lor preferat de Godard. Am primit peste citeva zile raspunsul de la Golan ca e prea alambicat pentru ei, prea confuz, prea subiectiv, prea pentru "specialisti" si ca nu il vor publica.  Am mai incercat undeva, dar am mai primit un refuz. Am fost prea ocupat cu festivalul Transilvania Blues IV si altele ca sa mai incerc in alta parte, intre timp a trecut timpul dar am ramas dator cu publicarea, care din pacate va fi doar aici :( Le Mepris...)

Merci a vous !!!!

For Ever GODard*

gînduri despre Jean-Luc Godard și grupaj asamblat de Alin Ludu Dumbravă

*parafrazez titlul filmului său din 1996, For Ever Mozart.

***********

Godard est mort ! Vive Godard ! Viva le cinema ! 

Jean-Luc Godard a murit pe 13 septembrie 2022 la Rolle, în Elveția, unde locuia și al cărui cetățean era din timpul războiului, cînd se mutase acolo cu școala, de la Paris. Avea 91 de ani și a cerut o sinucidere asistată, practică legală în această țară. Un ultim gest-șoc al unei biografii controversate (vedeți Le Redoutable deMichel Hazenevicius-2018, alias Godard Mon Amour, despre tinerețea lui ”revoluționară”).

*

Filmele lui mari au fost pentru mine acum 30 de ani cînd am intrat la facultatea de film, A bout de souffle, Pierrot le fou (mai ales pentru Belmondo), Alphaville (de unde și-a luat numele trupa), Weekend (pentru carambolul de mașini plan-secvență), și Le mépris (cu acea față a lui Jack Palance și Fritz Lang-care a fost și afișul festivalului de la Cannes din 2016). Am văzut o mulțime de filme ale lui, pînă m-a pierdut complet. Adieu au Langauage ... Poți să îl contești cît vrei, Jean-Luc Godard a schimbat fața cinematografului. Numai genericele sale merită o enciclopedie. A fost poet, a fost punk, a fost dadaist, a fost deconstructivist, socialist, maoist, un inconoclast absolut. Este Nouvelle Vague prin excelență, alături de Truffaut, care a rămas un adept al cinema-ului clasic. Godard a început la Cahiers du Cinema, critic de film, apoi s-a apucat de film. Faimoasa afirmație, ”Tot ce îți trebuie să faci film e o cameră de filmat, o fată și o armă” a provocat scandaluri, a șocat și a inspirat generații de cineaști. Tarantino și-a numit compania sa de producție, A Band Apart, după titlul filmului lui Godard din 1964.

**

Am rugat cîțiva prieteni pe care îi știam fani ai regizorului, să îmi scrie 2-3 rînduri despre filmul lor preferat de Godard. Emanuel Pârvu a scris mult, fumos și intens. L-am lăsat la urmă.

***

Pentru mine filmul lui Godard de azi ar fi rarsisimul One plus One sau Sympathy for the Devil (1968) cu Rolling Stones în componența completă, adică Brian Jones și Bill Wyman included. Și cu muza lui Godard din acea vreme, Anne Wiazemsky. Un colaj de guerilla Revoluție neagră și voice over-uri politice, intersectat cu trupa în studio, care cîntă diferite variante ale piesei Sympathy for the Devil pînă la paroxism, un curio - o ciudățenie absolută, și pentru Godard, dar mai ales incredibilă pentru Stones!

Întreg filmul pe youtube aici:

https://www.youtube.com/watch?v=ISAyqrxTY4w

***

Andrei Crețulescu

critic, scenarist, regizor:

Le cinema c’était JLG.

Chiar dacă Le mépris, Pierrot le fou, Vivre sa vie, Bande à part, Week End sau Alphaville m-au, pe rînd, fascinat, emoționat, entuziasmat, dărîmat sau “ebluisat”, fac ce fac și mă întorc, din nou și din nou, la primul film. Cînd nu știam (nici unul dintre noi, sic!) că cinemaul se poate face și așa - așa cum nu știam că, 60 de ani mai tîrziu, continuăm s-o aflăm, tot de la el. Într-una dintre vacanțele la Paris, în preajma Crăciunului 2008, am ajuns, în fine, pe rue Campagne Prèmiere, și am rugat-o pe Codruța să mă filmeze în timp ce alergam gîfîind dintr-un capăt în celălalt. Ce să zic, à bout de souffle.

***

AntoineBagnaninchi

distribuitor film (Independența Film)

Pierrot le fou pentru liberatea sa, pentruBelmondo, Karina, Rimbaud și Fuller (Sam)

Une femme est une femme pentru bătălia pe titluri de cărți, Micul bar și ”Tu te laisses aller” de Aznavour.

Le Mepris pentru fesele lui Brigitte Bardot și pentru Fritz Lang.
Le Petit soldat pentru privirea camerei de filmat.
A bout de souffle pentru ”C'est dégueulasse”.

***

Bogdan Mureșanu

scenarist, regizor:

A bout de souffle pentru revoluția pe care pornit-o în limbajul cinematografic. Curajul formidabil, prin care a demolat si reconstruit arta povestirii in cinema, isi are zenitul in acest film. Nu știu cum a reușit, dar Godard și-a păstrat aura de intelectual rebel în vreme ce a devenit parte a canonului clasic. Posibil să fi fost chiar natura personalității sale în care extremele se întâlneau cu lejeritate sau, poate, influența sa a fost o metamorfoză totală, alterând definitiv modul în care privim o imagine.

Eva Pervolovici

regizor

Chipul savuros al lui Anne Wiazemsky umple ecranul. De ce am rămas cu filmul La Chinoise din filmografia lui Godard ? Cu siguranță, pentru această actriță de catifea și revoltă, strălucitoare în fața lui Jean-Pierre-Léaud. Și pentru o anumită inocență a lui Godard, fascinat de un maoism visat, inventat.

***

Mihaela Constantinescu

regizor, organizator festival (Buzău Arts InternationalFestival)

Masculin / Féminin este favoritul meu de la Godard, pentru că este un tablou a ceea ce îmi imaginez eu că era Parisul anilor '60, un spațiu al idealurilor, al artei, al filosofiei și al relațiilor tumultuoase, al cafenelelor pline de fum de țigară și de muzică. E Noul Val așa cum numai Godard a știut să îl facă, plin de politică, pop-culture și o luptă între cele două sexe, care apare des la el, dar mereu altfel și mereu proaspătă. Mă regăsesc, pe rând, în fiecare dintre personaje și m-aș uita la el cel puțin săptămânal. Iubesc Parisul cu pasiune și datorită lui Godard și îi sunt recunoscătoare pentru dragostea de film.

***

Emanuel Pârvu

actor, scenarist, regizor

Truffaut, Rivette, Rohmer, Chabrol și Godard. Dar mai ales Truffaut și Godard.

După Politica autorilor (Andre Bazin) – cu care am luat contact în facultate, am înțeles mai

bine ceea ce a făcut Godard pentru cinema. M-am gândit de multe ori ce înseamnă pentru un

actor să ia contact cu textul în ziua filmării – cât de profund se poate duce în înțelesul unui

personaj (sau mai bine spus – cât din realul lui poate fi înțeles de actor astfel încât să ridice la

verticala apariției orizontala textului de personaj). Spre deosebire de ceilalți regizori (cu care,

atunci când ești student încerci să empatizezi pur și simplu pentru că te gândești că ei fac

“artă și nu consum american“), când mi-am dat seama că Godard funcționeză mai mult după

regulile rescrise ale cinema-ului american, am avut inițial o respingere (atât am putut la vârsta

aia).

După ceva filme, după mai multă înțelegere, după Belmondo, după “jump-cuts”, după

Alphaville, după documentarul prin care m-a plimbat de la Picasso la Cassavetes, după

vorbirea cu spectatorii din “Pierrot le Fou“ (lucru care, de fapt, m-a apropiat cel mai mult de

Godard, simțindu-mă, într-un fel, conectat la convenția teatrală cu care eram mai obișnuit),

Godard m-a captivat într-un fel pe care nu aș putea să-l descriu formal. Un soi de captivitate

dorită, un soi de admirație fără respect, un soi de respect fără dorință de a copia.

Evident că pentru majoritate, când zici Godard zici “A bout de souffle“ (așa cum zici Truffaut

– 400 cents coups sau Resnais – Hiroshima mon amour), dar aș avea o mențiune – și pentru

mine este o mențiune foarte onorabilă (poate și pentru că l-am văzut după terminarea

facultății, când lucrurile sunt mai așezate) este Alphaville.

Zic asta pentru că am văzut aceiași actori la diferiți regizori și în general cam știi ce și cât pot.

Și îți poți da seama de calitățile unui regizor când vezi un actor pe care îl știi din alte filme –

cât a reușit să ducă acolo. Pe Eddie Constantine îl văzusem înainte la Fassbinder (jucându-se

pe sine, deși filmul germanului e făcut la vreo câțiva ani după Alphaville) și la Lars von Trier

(în Europa). Deși văzesem doar unul dintre filmele în care l-a jucat pe Lemmy Caution (și

care cred că era ceva de consum din perioada franceză a anilor ’50), am realizat magia pe

care o poate aduce un regizor mare asupra unui actor. Iar pentru mine acela a fost un moment în

care m-am îndrăgostit de Godard iremediabil.

A, și, pe Netflix România !!! găsiți cinci filme de Godard, Carabinierii, Made in USA, Detective, Prenom Carmen și Helas pour moi (sub titlul Oh Woe is Me). Pour les kinosseurs :)

Sara Montiel RIP

...deci ramasesem la trei si azi s-au facut patru (n-o pun in serie pe Maggie-over lunch one day....),
si ma tot gindeam unde am vazut-o pe Sarita Montiel, hah, Vera Cruz, sigur, westernul lui Robert Aldrich din 1954, cu Gary Cooper si Burt Lancaster...yep, diva spaniola a murit la 85 de ani la Madrid pe 8 aprilie, in aceiasi zi cu Doamna de Fier. De aceea cred ca oarecum, a fost mai neobservata de presa. Plus ca imdb imi da acum in pagina de garda, cum ca a murit actrita Disney Annette Funicello la 70 de ani.
Sara Montiel a fost un import spaniol timpuriu (take that, Penelope :), nah, a debutat in 1944 !!! In SUA a mai jucat in in Serenade (1956, regia Anthony Mann), in westernul lui Sam Fuller, Run of the Arrow (1957), unde vocea i-a fost dublata de Angie Dickinson, si in titluri europene exotice de B precum Casablanca, Nest of Spies (1963) sau The Woman from Beirut (1965).

Pedro Almodovar i-a adus un omagiu in Mala Education/Bad Education unde Gael García Bernal o interpreteaza in travesti si unde e Zahara, star transexual,si se da un clip din filmele sale !

The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (2007)

Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford
Sapte Seri, 2007.


"I don't know if you want to be like me or be me"

Îi spune Jesse James (Brad Pitt), fanului său Bob Ford (Cassey Affleck), în noul film demitizant asupra vestului nu atât de sălbatic. O versiune definitivă asupra unui mit esenţial american, ecranizat în repetate rînduri, de la Henry King (Jesse James, 1939, cu Tyrone Power), Fritz Lang (The Return of Frank James, 1940), Nicholas Ray (The True Story of Jesse James, 1957 cu Robert Wagner) la film TV (The Last Days of Frank and Jesse James, 1986 cu Kris Kristofferson) şi versiunea popcorn Colin Farrell (American Outlaws-2003). Dar povestea lui Robert Ford a fost spusă doar de Samuel Fuller, în primul lui film, din 1949 (I Shot Jesse James), şi atunci romanţată la nivelul cenzurii epocii. Acolo John Ireland este un Robert Ford îndrăgostit de o femeie, care din această cauză îşi explică gestul de laşitate, împuşcarea protectorului său în spate, în timp ce acesta aranja un tablou în sufragerie. Trădarea lui Ford capătă proporţii biblice în mitologia istoriei americane a formării vestului, el e văzut precum Iuda, deşi împuşcatul în spate era o practică curentă (v. cazul lui Wild Bill Hickok). Dar în filmul neo-zeelandezului Andrew Dominik (autorul fascinantului Chopper-2000, cu o poveste asemănătoare contemporană) dincolo de o anume fascinaţie homo-erotică, Robert Ford este un studiu de caz, modernizat, intrat în tabloidul infamilor asasini celebri ai lui Trotski sau John Lennon. Proiectul a fost dezvoltat de compania lui Ridley Scott, Scott Free şi co-produs de Brad Pitt care şi-a dorit să fie fără concesii (o hachiţă de star, la fel cum Warren Beatty şi-a dorit McCabe and Mrs. Miller), la o durată de 160 de minute, anti-climatic, static şi cu un titlu care abia încape pe afiş.

Un anti-western sau "western revizionist", lung, poetic, existenţial, elegiac, venit direct din anii ‘70, mai aproape de Heaven's Gate al lui Cimino decât de Days of Heaven al lui Malick. Referinţele sau comparaţiile pot duce de la recentul There will be Blood al lui P.T. Anderson, la The Great Northfield Minnesota Raid de Philip Kaufman, The Hired Hand de Peter Fonda şi The Missouri Breaks al lui Arthur Penn. Iar o discuţie de început parcă e din Dead Man, anti-westernul poetic alb-negru de Jarmusch. Pitt joacă reţinut, detaşat, încadrat în peisaj, iar Affleck este tragic în zbuciumările lui. Sam Rockwell e simpatic în rolul lui Charles Ford, fratele lui Bob, Frank James apare doar într-o secvenţă, interpretat de Sam Shepard, pe urmele ilustre ale lui Henry Fonda, Stacy Keach şi Johnny Cash, dar cel mai cool actor din film este Paul Schneider (Dick Liddil, membru al bandei lui Jesse). Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford mai are două atuuri, cea mai frumoasă imagine a anului (Roger Deakins, colaboratorul Coenilor ) şi muzica de excepţie a lui Nick Cave (care are şi un cameo) şi Warren Ellis, atmosferică, mai bună ca la colaborarea lor anterioară, The Proposition. Din păcate l-am văzut după ce am efectuat topul anului, care a apărut în ultimul număr Şapte Seri din anul trecut si, da intră in top ten, direct pe poziţia a doua, deci
l-am schimbat pe blog şi unde am mai dat topuri. Filmul lui Dominik ar fi plăcut lui John Ford şi lui Sam Peckinpah, dar nu lui Leone sau John Wayne. Asupra lui Leone mă mai gândesc, pentru că a avut o influenţă imensă asupra revizionismului în western. Iar Peckinpah de fapt l-a mai făcut, în Patt Garrett şi Billy the Kid…

4,5 din 5, 9 din 10

Tony Scott: o apreciere critica

Tony Scott: A Moving Target, pe mubi, o serie de articole critice si eseuri (movement a si b), despre filmele atit de subevaluate ale disparutului anului 2012 in lumea cinematografica.

am revazut de curind Deja Vu, pe care nu l-am apreciat in 2006, si l-am reconsiderat, mai ales in lumina New Orleans post Katrina si rapelurile la Vertigo.
citat din "A Moving Traget" din eseul lui Otie Wheeler:
The young American filmmakers have nothing to say, said Luc Moullet. It's as true now as it was then, and what Moullet said of Sam Fuller could've been said of Tony Scott: he had something to do, and he did it.

si With Each Touch, I Risk My Life (Domino) de Otie Wheeler, un video-eseu de 6 minute despre velocitate re; Domino, esenta stilului eminamente vizual al lui Scott
-si aici, One of The Missing: primul film de Tony Scott !

The Big Red One (1980)

"This is fictional life based on factual death."

se dadea pe TCM ! god bless ! The Big Red One e unul din cele mai bune filme de razboi, mai ales ca e inspirat de fapte reale (toate experientele lui Sam Fuller in cel de-al doilea razboi mondial). Avant-la-lettre, mult imitat si putin vazut, in the old days mi-au trebuit ani de zile sa pun mina pe el..este inspiratia de baza pentru Spielberg cu Schindler-s List si serialul Band of Brothers !!!
-s-a dat reconstructia lucrata de Richard Shickel (cu 50 de minute mai lung), aceiasi pe care o am pe dvd-ul dublu aparut in 2004 la Warner Bros. ! Finalul, in care Lee Marvin si plutonul sau-1st Division- (cu Mark Hammill si Robert Carradine), descopera lagarele, si cara copilul, mi-a adus lacrimi in ochi ! Incredibil de emotionant si real, si adevarat ! Ororile razboiului sunt si azi prezente ! Only the dead have seen the end of the war, zice Black Hawk Dawn, si filmul lui Sam Fuller se termina spunind ca-in war the true winning is surviving-tru !
reconstructia se termina cu insertul :Dedicated to Samuel Fuller (1912-1997)

Vacanze per un massacro (1980)

am facut o seara Fernando Di Leo, ce mod mai bun :D decit a-ti petrece noaptea de simbata, rainchecks et all :P
N-am vazut filme de Di Leo pina in 1997 la Milano Calibro 9, care nu m-a impresionat atit de tare, si apoi am vazut I padroni della Citta, aka Mr. Scarface (1976), care m-a dezamagit asa de tare, incit am uitat ca l-am vazut, pina asta seara, cind susceptibil l-am reluat, si mi-am amintit pe parcurs de ce nu mi-a placut (e un riff al lui Underworld USA de Sam Fuller, cu un actor neamt, Harry Baer, care semana cu Hugh Jackman tinar, cu Al Cliver si cu un Jack Palance pus pe toate afisele, dar care pare desul de putin si not so impressive). Pentru un revenge movie cu un inceput excelent pe slow motion, devine prea comic si inegal, cu o secventa buna de actiune, showdownul de la final.
Datorita pasionatilor de la raro Video/Nocturno, Il Cinema Segretto Italiano, filmele lui Di Leo au aparut pe dvd, cu extra-uri, interviuri cu el, nu toate dar suficiente pentru a-ti face o parere. Asa numita "trilogie a millieu-lui, intre 1972-1973, pentru care a fost comparat cu Melville, Milano Calibro 9, Il Boss si La Mala Ordina. Acesta din urma l-am vazut acum citeva luni si m-a impresionat profund, mai
s-a parut cel mai bun Di Leo in afara de Avere vent'anni !
Acum am vazut si La Bestia uccide a sangue freddo (1971), un slasher, sex giallo, interesant pentru ca e cu Klaus Kinski si Margaret Lee, si Vacanze per un massacro (1980), apropiat de Canni Arrabiatti the one-off al lui Mario Bava, un entry special in seria de home invasions (Straw Dogs, Last House on the Left, Death Weekend, etc), cu Joe Dellasandro in rolul principal. Extrem de kinky, cu sex gratuit dar atmosfera interesanta si bine regizat si din nou downbeat si nihilist asa cum sunt filmele lui Di Leo. Muzica lui Luis Bacalov m-a impresionat din prima, extrem de familiara. M-am gindit ca a folosit QT in Inglorious Basterds, dar finalmente am luat soundtrackul la Milano Calibro 9 sa-l reascult scriind despre Di Leo si m-am prins. Tema principala din Vacanze (intitulat in engleza Madness) e cea cintata de trupa Osanna in Milano, anume Prelude. Ea se reia, si Di Leo recicleaza muzica-high concept :D

Basically, e un film in 4 personaje, killerul pe fuga (Joe D.) si un cuplu (Gianni Macchia & Patrizia Behn), plus sora ei Paola (Lorraine De Selle), cam defecta la cap, dezinhibata sexual si nimfomana. Atmosfera de huis clos, si un macguffin cu niste bani ascunsi, duc filmul in zona de film noir, dar cote-ul de sexualitate subversiva un-PC si anti-burgheza il duc peste zona exploitation. inteleg ca inintil a fost un proiect al lui Mario Gariazzo, care ramine creditat la story, dar interventia lui Di Leo a dus filmul in alta zona.

7 din 10/ 3 1/2 din 5
dvd raro video/nocturno, 1.85.1
transfer cam subtire, nimic pe disc decit filmografia/biografia lui Di Leo. Tare ar fi fost bun un interviu !

Edge of Eternity (1959)

Edge of Eternity (a nu se confunda cu formatia de christian metal de care io am auzit re: film :D) e primul film in widescreen al lui Donald "Don" Siegel, unul din regizorii clasici americani generatia a 2-a, post Ford, Hawks, in aceiasi liga cu John Sturges, Robert Aldrich, Richard Fleischer, Sam Fuller, Sam Peckinpah (pe care l-a ajutat la inceputul carierei si ulterior, Sam fiind regizor de dialoguri pentru Don), autor de westernuri si filme politiste, men's movies (am scris aici despre: Hell is For Heroes, Madigan, Charley Varrick),
Este mentorul lui Clint Eastwood, alaturi de Sergio Leone (asa cum le-a dedicat Unforgiven, "for Sergio and Don"). Don Siegel l-a dirijat pe Clint, prima oara in Coogan's Bluff (1968), si cel mai faimos in Dirty Harry si l-a ajutat sa debuteze cu Play Misty for Me (1971), unde a jucat si un rol de barman. Era si regizorul preferat al lui Michael Reeves, care l-a cautat in America si Don l-ar fi luat asistent.

Acest film B scos de Columbia il are ca erou pe Cornel Wilde (la rindul sau regizor, si azi mai renumit pentru filmele sale, The Naked Prey si No Blade of Grass), si ca leading lady pe Victoria Shaw. secondati de Mickey Shaughnessy si cu un rolisor al lui Jack Elam. Cu un cast cu nume mai solide probabil ar fi fost mai cunoscut azi. Desi inegal, are momnte solide de thriller de Hitchcock, e scurt (80 min.), cu elemente de film noir (trecutul eroului, subploturi neexploatate suficient), cu un aer de western modern, la fel ca Bad Day at Black Rock al lui John Sturges.

-cliffhanger-ul, deasupra marelui canion, spectaculos, intr-o cusca care transporta Guano, (de altfel compania miniera a sponsorizat filmul), care aduce aminte de Where Eagles Dare si Cliffhanger ! Am auzit ca Siegel (creditat aici ca Donald si ca producator asociat si care are un cameo la piscina motelului) si-ar fi terorizat actorii, in filmarea ei.
inceputul, intriguing ! locatia, minunata, si e primul film care o foloseste in acest fel, muzica atmosferica, dramatica, de Daniele Amfitheatrof (Major Dundee).
imaginea, in cinemascop, superba de Burnett Guffey (Oscaruri pentru From Here to Eternity si Bonnie and Clyde), completa cu filmari aeriene, si combinate.
DVD de la MOC, bare bones, no subtitles
potential de revizionare: desigur, probabil ca filmul mai creste... !
3 din 5, 6 din 10 !

thx Relik :D for this hard to find, obscure gem !

Peter Bogdanovich's column

tot pe indiewire am gasit rubrica lui Peter Bogdanovich despre filme, majoritatea clasice alb-negru, film noir sau western, favoritele mele si ale colegilor cinefili si kinosseuri din Movieland United sau Divided :), Sam Fuller, Edgar Ulmer, Robert Aldrich, Hawks, Hitchcock, Ford, Welles.
o cronica frumoasa la Shock Corridor, in care auto-referential Bogdanovich preia citatul de inceput:

The quote from Euripedes which opens and closes the movie gives a pretty good idea of where the story goes: “Whom the gods wish to destroy, they first make mad.” (The film-insider’s alternate is “Whom the gods wish to destroy, they first make great in show business.”)

ma bucur ca am unde sa-l citesc pe Bogdanovich, care, dupa ce a regizat 25 de filme, a scris carti de film

sau a ajutat la editarea lor, la fel si cu documentarele, si acum mai joaca in filme si TV, de la Sopranos la Henry Jaglom si Noah Baumbach (Highball). Sa nu uitam ca asa a si inceput, dupa studiile de actorie, ca si critic de film, si in aceasta postura si-a cunoscut eroii, pe John Ford, Howard Hawks si Orson Welles !

Un background extrem de diferit pentru unul din regizorii cei mai iconici din Noul Hollywood, mai asemanator cu cel al celor din Nouvelle Vague!
un excelent si exhaustiv interviu recent cu el aici

RIP Cliff Robertson

Cliff Robertson, presedintele lumii !!!! din Escape from L.A. :), a murit pe 10 septembrie, la o zi dupa ce implinise 88 de ani.
A jucat rolul principal in filmul lui BDP din 1976, Obsession !!!!!!!!!!!!!

Oscar in 1969 pentru Charly (regia Ralph Nelson, dupa cartea seminala SF "Flori pentru Algernon" de Daniel Keyes),
si recent unchiul lui Spider-man, Ben Parker, in trilogia lui Sam Raimi !
Cliff Robertson a demascat un scandal imens si o escrocherie financiara in Hollywood in 1977 si asta i-a daunat carierei sale, om de curaj si veteran de razboi, e unul din marii eroi din Tinseltown care au avut poate o viata mai brava si mai integra in afara ecranului !
Alte filme: Masquerade (Basil Dearden, 1965), The Devil's Brigade (Andrew V. McLaglen, 1968), Too Late The Hero al lui Robert Aldrich (1970), Three Days of the Condor (Sidney Pollack, 1975), si trei filme chul si infame din 1983, Class (in care Jacqueline Bisset devine Mrs Robinson), Brainstorm (ultimul film al Nathaliei Wood), si Star 80 (despre moartea playmatei Dorothy Stratten, as Hugh Hefner).
-Nu l-am vazut in The Great Northfield Minnesota Raid (1972, Philip Kaufamn), western cult in care e Cole Younger din banda lui Jesse james (Robert Duvall), in rolul unui tinar pilot JFK in PT 109 (1963), si in debutul sau regizoral din 1971, J.W. Coop !
-In schimb a fost la cinema cind eram eu copil, in Pilotul (The Pilot, 1980), un film regizat de el, in care joaca un pilot alcoolic !

-cred ca ultima oara l-am vazut in filmul lui Sam Fuller, Underworld U.S.A. (1961), un gritty revenge film, in ciuda codului cenzurii !

dupa wikipedia:
One of Robertson's main hobbies was flying (...)
(nu degeaba a jucat atitia piloti! he was one in WW 2)

Robertson was airborne and piloting a private Beechcraft Baron directly over New York City on the morning of September 11, 2001. He was directly over the World Trade Center, climbing through 7,500 feet, when the first Boeing 767 struck. He was ordered by air traffic control to land immediately at the nearest airport following a nationwide order to ground all civilian and commercial aircraft following the attacks.

Interviu cu Walter Hill

un interviu cu unul din gigantii tough din movieland de care nu se mai aude nimic (la fel ca John Milius si ca John Carpenter), nu ca ar fi tone de povesti recente despre Brian de Palma...
Walter Hill vorbeste si despre motherfucker Charlie Bronson, si despre filmul Hard Times, unul din cele mai bune ale lui Bronson, si cu James Coburn...


The kinds of stories I like to tell are part of a tradition—and I’m not comparing myself to, or placing myself as the equal of some of the great storytellers I’m going to mention; I’m artistically modest, as everyone ought to be—but it’s the tradition practiced by Robert Aldrich, Anthony Mann, Don Siegel, Howard Hawks, Sam Fuller.

recuperari: Verboten ! (1959)

Tagline: A MAD GENERATION... Spawned In Lust... Consumed By Hate!



film de razboi,sau de dupa razboi, despre nemtii si soldatii ramasi sa pacifice Germania. Verboten insemna interzis, asa cum e relatia de dragoste dintre sergentul american David Brent (James Best) si nemtoaica Helga Schiller(Susan Cummings).
reminsicente ale filmului se gasesc in Europa al lui Lars Von Trier, legate si de organizatia werewolf, si in The Good German al lui Soderbergh.
cintecul titlu de pe generic e interpreat de Paul Anka. Apoi filmul incepe cu un tracking shot excelent in ruinele Berlinului, pe Simfonia destinului de Beethoven.
Sam Fuller, care a avut putini bani de la RKO, obisnuit sa faca B-uri, a inclus imagini documentare care se inlantuiesc foarte bine si coerent in montajul final. Toatodata arata filmul atrocitatilor din lagarele naziste, prezentat la procesul de la Nurenberg, care duc la concluzia seaca si brusca a dramei, atunci fresh, astazi destul de desueta.

6/10 (vazut in decembrie 2008 pe dvd, sursa; Franta, sub titlul 'Ordres Secrets aux Espions Nazis')

recuperari: Hell Is for Heroes (1962)

da, stiu e si o trupa engleza de un soi de rock mai spre indie/hard, acum ca si-au luat numele de la filmul lui Don Siegel sau de la expresia consacrata, i dont know...




primul film al lui Steve McQueen dupa Cei sapte magnifici si in timp ce filma la TV serialul Wanted: Dead or Alive. Un aprig film de razboi, in traditia lui Aldrich, Sam Fuller, spre Peckinpahul de mai tirziu, cu o companie in Franta in 1944, in fata liniilor germane (linia Siegfried), care trebuie sa le faca fata.
muzica lui Leonard Rosenman (mort in aprilie 2008, am scris de el in post-ul The Car in blogul vechi), prezenta numai pe genericele filmului (cool, cu frezeuri eroice) , alb-negru, cu filmari de noapte. McQueen e anti-eroul, soldatul Reese, secondat de Bobby Darin, Fess Parker, Nick Adams, Harry Guardino, L.Q. Jones, Bob Newhart si James Coburn.


Coburn apare creditat mult mai tirziu, el si McQ erau prieteni si impartaseau aceiasi pasiune pentru karate (ambii l-au avut profesor pe Bruce Lee), au jucat si in Wanted: Dead or Alive, apoi in Cei sapte magnifici si Marea evadare.
Trivia McQueen: Steve McQueen did not socialize with the rest of cast because his character was anti-social and alienated himself from the rest of the squad.



la secventa-cheie cu cazemata a tras cu ochiul Spielberg in secventa debarcarii din Saving Private Ryan, ca si la The Big Red One al lui Fuller. Polonezul Homer (Nick Adams), un personaj interesant si insolit pentru povestile de gen, citvea cadre de arhiva intercalate cu ceea ce s-a filmat, o secventa interesanta la hanul din sat cu hangita si Calvadosul ei.




Filmul se termina abrupt, ceea ce mi s-a parut indraznet, dar am aflat ca pur si simplu nu au mai avut pelicula si Paramount nu a vrut sa mai bage bani si sa trimita, si Siegel (care l-a inclocuit pe regizorul initial, scenaristul Robert Pirosh, a carui versiune era mai comica, cu tot cu monologurile telefonice ale lui Newhart)



dvd gol de la Paramount, nici macar cu trailer care acum se gaseste la pret redus si in magazine-Diverta. O cronica competenta la dvdsavant !
7/10

The Last Movie / Chinchero (1971)

Dennis Hopper did it ! And now I saw it !!! Finally ! O mare bucurie si realizare for little me, pentru ca acest film e de negasit (si nici Dennis H nu stia cind va putea fi vazut, dupa cum mi-a zis si mie, in 2003 in trailerul sau din Parcul Tineretului). In 1971, ceea ce pentru o vreme s-a chemat chiar Dennis Hopper's Last Movie (glumitza rautacioasa in Little Murders al lui Alan Arkin), D.H. a facut unul din cele mai infame filme din istorie ! Universal, studioul finantator si distribuitor, care a crezut ca va avea un hit gen Easy Rider pe mina, si sir Dennis the man le-a dat-o direct in ochi ! Filmat in Peru la Chinchero, titlul original al filmului, e o tzacaneala,un vis si trip total, cu flashforwarduri, secvente onirice, jump cutting ("Scene Missing" title cards) si cronologie inversa (titlu filmului apare la minutul 25, ceea ce cred ca e un record, iar a film by Dennis Hooepr la minutul 13). Kansas (Hopper) e un cascador, specializat in cai (horse wrangler), care ramine in locatia peruana, Chinchero, alaturi de prostituata Maria (Stella Garcia), dupa ce o echipa de filmare (cameouri regale, regizor Sam Fuller, Peter Fonda, John Phillip Law, Dean Stockwell, Sylvia Miles, Russ Tamblyn, still photographerul Peter Sorel, Kris Kristofferson-in debutul sau, nevasta de o saptamina a lui DH, Michelle Phillips), a filmat acolo un western violent al carui protagonist moare accidental. Localnicii incearca sa imite ce au vazut la filmare, dar in mod real si cu aparatura facuta din paie, iar Kansas pierde legatura intre realitate si film complet, ajutat si de bautura si de droguri. Un subplot include o mina de aur de exploatat (de catre Don Gordon). Si un soi de Wicker Man issue, in care Kansas va fi sacrificat, ca the ugly american ce este. Tomas Milian este preotul care acuza ceea ce reprezinta Hollywoodul.

Premiat la festivalul de la Venetia de catre membrii juriului Bergman si Fellini (de aia Dennis a premiat si el Hotel de lux in 1993, ca a crezut ca e un kindred spirit, big mistake, man !) Lew Wasserman, sef la Universal l-a avertizat ca daca nu remonteaza filmul mai coerent, nu-l va mai vedea niciodata, dupa o initiala anemica distribuite de citeva zile. Si asa a si fost, filmul a disparut fara urma, pina in 2006, cind a aparut o copie de 35mm pentru o saptamina la New York la Anthology Film Archives (pe imdb zice ceva de distributie in Japonia si Franta in 1988). Am auzit de el si povestea nebuna despre cum s-a facut (si ce i-a facut lui Dennis care n-a mai putut regiza nici un film pina in 1980, cind a inlocuit regizorul al Out of the Blue), din cartea lui Peter Biskind, Easy Riders, Raging Bulls, in 1999, in Greyhound, de-a latul Americii. Apoi am vazut bucatele pe ecranele de la expozitia Dennis Hooper la Amsterdam in aprilie 2001. Acum i-au facut si francezii o restrospectiva la Paris, cea mai completa, la care s-a lucrat 3 ani si jumatate si care include si The Last Movie.
Iata de exemplu, o cronica rea a lui Roger Ebert la film (ii da o stea, si il desfiinteaza pe regizorul cokehead!) Amuzant e ca Hooper i-a aratat filmul lui Alejandro Jodorowski, care i-a zis sa nu taie nimic (DH s-a intors in America cu 48 de ore de material si a montat la film mai bine de un an-16 luni !) Intre timp casa lui deschisa includea orgii si petreceri cu grupies necunoscuti (si asta dupa ce crima din Bel Air a lui Manson inchisese astfel de intreprinderi). Un eseu cu informatii excelente din Village Voice, intitulat semnificativ Drugstore Cowboy, aici.

The Last Movie is an act of visionary aggression that desecrates Hollywood's universal church.(...) when The Last Movie destroys itself it is to liberate us all—or at least, make Hopper's point that, so far as the movies go, everyone is an Indian.

J. Hoberman


Despre montajul filmului la casa lui DG din Taos, New Mexico s-a facut un documentar, de catre L.Kit Carson, numit The American Dreamer, (am gasit o copie facuta dupa VHS, de-abia astept sa-l vad). Pina atunci, o bucata despre The Last Movie intr-un documentar despre Hopper din 1991, Crazy About the Movies: Dennis Hopper !
partea a patra (dar inceputul in partea a treia care se gaseste tot acolo)



un interviu excelent cu DH de acum din noiembrie aici, singura referinta la The Last Movie :

"I could’ve brought them a ship full of gold, and they wouldn’t have let me direct a picture after my fallout with Lew Wasserman over The Last Movie. He wanted me to re-edit it after The Venice Film Festival. I had final cut and said ‘no.’ He said “Then it will never be distributed.”

D.H.




greu de apreciat si clasificat, one of a kind film, sintetizeaza perioda si spiritul rebel al lui Hopper, mult mai self indulgent, megalo si powertrip dar cu momente de geniu si azi un document nepretuit.
10/10 pentru avangarda, spirit vizionar, satira, nihilism (poti sa-i spui si protopunk) si document istoric !!
si pentru ca Dennis a supravietuit !!! Maan !