Never Let Me Go (2010)

In fine am recuperat si eu Never Let Me Go, care a a avut sneak peak la Dakino 20 in toamna lui 2010, si apoi a iesit hush hush in cinema anul asta la noi. Trebuie sa marturisesc ca m-am dat dezamagit si stiam ca e ceva cu twist cu acest film al lui Mark Romanek, dar ma asteptam sa fie ceva mai bun ca _SPOILERS_acest cloning, The Others, Children of Men.
Tot plotul amanuntit pe wikipedia.
Filmul; e f. trist, downbweat, (asa o fi romanul original al lui Kazuo Ishiguro-The Remains of the Day), altfel e frumos, dar not for me. Feelingul british de Atonement, Merchant-Ivory, dus in zona Children of Men /The Island, dar fara evadare, action, cu o resemnare tacuta (minus un urlet al lui Andrew Garfield).

Muzica trista de Rachel Portman, filmat frumos si elegiac, dar de ce au creat o distopie in 1952 in loc sa-l duca intr-un viitor gen Gattaca si sa-l faca mai credibil ? Am stiut ca e ceva in neregula cind am vazut citatul de opening, pentru ca stiam ca in 1952 n-a avut loc nici o descoperire stiintifica care sa mareasca durata vietii la peste 100 de ani. Si am stiut totul in momentul speech-ului profesoarei in care le spune copiilor ca nu au viitor. Oare de ce ? Dar plot-ul mi se pare preposterous, si chiar daca il cumperi, trebuie sa empatizezi cu personajele, which I didn't. Totul e povestit de Carrey Mulligan (pe care o prefer in O educatie si in Drive), in vo, fragila si efemera si trista. E un film despre pierdere, prietenie si dragoste, dar sincer, personajele nu m-au convins sa empatizez cu ele. Asa ca ramine un peisaj frumos si gol, ca plaja cu o barca esuata pe ea, simbolul acestor vieti donate, totodata metafora social pretentiasa pentru clasele sociale de jos care-i hranesc pe cei "alesi".
21/2 din 5, 5 din 10 !