Fade In...(Scrooged too...)

aşa începe orice scenariu, aşa începe şi acest blog.

so, FADE IN:

de ce movieland-pentru că am mai avut o rubrică intitulată aşa, v.liternet

şi pentru că despre asta e vorba, lumea filmului, o lume virtuală în secolul XXI.

OK; ieri s-au dat Globurile pe anul ăsta, cu ocazia asta am luat hotărîrea să văd şi eu THE QUEEN, asta am mai scris şi o să apară joi seara în Şapte Seri (unde mă puteţi citi săptămînal, nu mă înjuraţi de auto-promo dar să ştiţi de unde să mă luaţi). M-am apucat să-l downloadez (ştiu că e ilegal, so, sue me), filmul nu are distribuţie în România (încă sau total), şi o să ia la interpretare peste tot, aşa cum a făcut-o şi pînă acum. Numai că, fiind o persoană foarte tehnică l-am şters singur, un auto-delete, modelul de autodafe de tip tehnologic. Acuma l-am pus iară şi vă povestesc după ce l-oi vedea (ultima mea promovare tehnologică a fost să învăţ să extrag terminaţia rar). Aşa că, am recuperat Crăciunul şi am revăzut SCROOGED, un film cu Bill Murray şi spiritul Crăciunului, o comedie cam unfunny în care Murray e creeeepy, regizată de Richard Donner în 1988.



Oricum a fost un flop de flop, producţie scumpă, extravagantă, exagerată. Muzica lui Danny Elfman mi-a adus aminte de Batman Returns (de fapt chiar am vrut să scot Scrooged să mă uit la Batman dar m-am gândit că are tone de bonusuri)...Am văzut Scrooged la TV de Crăciun în Danemarca în 1995, nici atunci nu mi-a plăcut, mi s-a părut shto punerea în pagină a poveştii lui Dickens în TV-ul modern, cu ratings şi rate share, cu showuri over the top, promouri viclene şi executivi cinici şi cu sufletul împietrit. Acum am prins şi o glumiţă rea cu Richard Pryor (în clubul unde Murray ia lunch-ul cu Robert Mitchum şi John Glover, mai creeepy decât el), un cameo Miles Davis (plus Larry Carlton, Paul Shaffer şi David Sunborn; muzicienii de stradă din studio), un cameo Dick Donner (la final, unul din tehnicienii din carul TV la pupitru, oricum sunt date şi la trivia pe imdb). Şi ceea ce mi s-a părut cel mai tare, David Johansen de la New York Dolls (care au scos un album bestial în 2006, "We'll like you to remember even this", e fantoma Crăciunului trecut, într-o prestaţie gen Tom Waits....plus Carol Kane, cu inflexiuni orgasmico-isterice în voce a la Kate Bush si the lost love interest, Karen Allen, pistruiata de care eram super-îndrăgostit la vremea primului Indiana Jones, Raiders of the Lost Ark, of, of, Marion...ar mai fi şi nişte glumiţe la adresa lui Richard Burton, cu care Murray (aka Frank Cross, omul are şi un citat pus în biroul lui Cross..the place where you're nailed, sau cam aşa ceva), e confundat cu Richard Burton de nişte homeleşi alcolişti...ah, să nu uit, Bobcat Goldthwait are un rol senzational, pe Bob-cat îl şţiţi din seria Police Academy, apare în Doi, ca punkistul rău Zed, apoi devine cadetul Zed, omul are o voce diabolică, e azi e şi stand up comedian-aici e un disgruntled employee dat afară în ziua de Crăciun care trage cu puşca la fel ca Tom Hanks în Bonfire of Vanities (Brian De Palma, nume omniprezent în movielandul lui ALD), vezi şi la final la trailerul de pe youtube... Cronica lui Roger Ebert desfiinţează filmul ca lipsit de umor şi exagerat, bad, bad Ebert... Oricum, un rateu fascinant şi pînă în ultimele zece minute şi speech-ul final (care sună fals), weirdly seamănă şi cu The Game, really, oricum aceaiaşi conotaţie morală...

tot ieri a fost ziua de naştere a unuia din eroii mei all time favourites...Happy B-day mr. John Carpenter (acum câţiva ani am avut naivitatea de a-i scrie chiar un mesaj de La mulţi ani pe un fan site). Dar noul său episod din Masters of Horror, sezonul 2 (Pro Life) sucks ass, cu tot cu Ron "Hellboy" Perlman şi efecte KNB...

OK, azi mi-a apărut cronica la Apocalypto în ZIUA. ApocalyptoMel (nu-i fac reclamă că e film Media Pro, da ?), au schimbat acolo ultima frază, în care ziceam că "aştept cu interes" şi au băgat "de aşteptat". Talking about "the editorial we" al lui Jeffrey Lebowski. Linkul lor nu are diacritice.

OK, and now for something complelty different...şi akum ceva funny, TOM HANKS as 007

sau cum ar fi dacă Tom Hanks ar fi James Bond, băieţii de la Chocolate Cake City, autorii clasicului deja Brokeback to the future, au îmbinat tone de trailere, pentru un nou James Bond Casino Royale (atenţie !!!, spoiler la finalul la LAYER CAKE), data viitoare vă scriu din ce filme sunt toate bucăţile din acest fake trailer

Alin Ludu Dumbravă (scris pe muzica de la Nip /Tuck, "a perfect soul, a perfect mind, a prefect mind, a perfect..life"-Poate numai în mOvieland)

to be contd....

Casino Royale (2006)

Shaken and Stirred: Royale without Cheese - Casino Royale Bond s-a întors. Cu totul altfel decît îl ştiaţi. Dar aşa cum a apărut el prezentat de Ian Fleming în romanele originale. S-a iscat o mega-controversă a alegerii actorului, pentru o miză la fel de mare ca dominaţia globală a super-adversarilor lui 007, aceea de relansare a francizei, la fel ca la Batman şi Superman. Dar Bond are la activ 20 de filme şi cinci încarnări diferite, de la Sean Connery la Pierce Brosnan. Este cea mai longevivă şi de succes franciză cinematografică, punct. Dar între timp au apărut o tonă de variante updatate, de la XxX la Jason Bourne şi versiunea parodică Austin Powers. Casino Royale e singura carte de Fleming care n-a fost ecranizată până acum, totodată prima scrisă şi considerată unanim drept cel mai bun roman 007. Atenţie, a fost totodată prima adaptare, dar făcută pentru TV în 1954 şi din nou în 1967 dar în variantă parodică, un Casino Royale cu doi James Bonzi şi Orson Welles în rolul lui Le Chiffre. Bond în roman e extrem de dur, întunecat, cinic, o adevărată maşină de ucis. Iar misiunea lui Daniel Craig este extrem de dificilă, aceea de a obişnui o lume întreagă cu o nouă imagine, un Bond cu ochi albaştri şi reci, privire nemiloasă, mai dur decât oricare din precursorii lui. Filmul începe inedit, în alb-negru, pentru a afla cum şi-a câştigat Bond dublul 0, licenţa de a ucide. Odată cu împuşcătura trademark ne mutăm în culori explozive. Pe generic nu apar obişnuitele forme de femei fatale, ci chestii stilizate, mai sixties şi trei D şi doar Bond e omniprezent. Piesa lui Chris Cornell, "You Know My Name" e epică şi virilă, Cornell (Soundgarden, Audioslave) fiind una din puţinele voci masculine care au apărut în serie (de la Matt Munro la A-ha). Regizorul Martin Campbell a mai relansat odată franciza cu GoldenEye (1995), acum ştacheta e mai ridicată. E cel mai bine filmat Bond de până acum, d.o.p. e Phil Meheux, colaborator frecvent al lui Campbell, care a lucrat şi la GoldenEye. Compozitorul David Arnold, e ataşat francizei de patru filme încoace, iar scenograful Peter Lamont lucrează în echipa Bond încă din 1964. Castingul e excelent (minus Giancarlo Giannini, care face figuraţie), Bond girl a devenit Femeie şi Eva Green (Dreamers, Kingdom of Heaven), se achită cu brio de un rol dificil, Vesper Lynd, cu debutul într-o scenă în tren, cu referinţe la Nord prin nord vest. Danezilor le-a venit rândul să dea seria lor de badguys, Mads Mikkelsen e sinistru în pielea lui Le Chiffre şi Jesper Christensen (Mr. White) e elegant, rece şi calculat. Casino Royale ne plimbă din Bahamas (reper Thunderball), în Muntenegru (filmat în Karlovy Vary şi Praga) şi Veneţia (din Moonraker şi finalul la From Russia with Love). Nu avem de-a face cu gadgeturile obişnuite, Aston Martin are un rol dublu în intrigă (noul model şi cel din Goldfinger) şi jocului de Baccarat / Chemin de Fer din roman i-a fost substituit sistemul de poker Hold'em Texas. Dar ideea este că aveam de-a face cu formarea unui personaj, mai bine zis anihilarea totală a unei fiinţe umane. Bond begins acolo unde se termină filmul, odată cu tema muzicală familiară care e absentă total până atunci, şi odată cu replica legendară, "the name is Bond, James Bond". Bun venit din nou 007. James Bond will return! 4 stele din 5, 8 din 10 ! Alin Ludu Dumbravă Şapte Seri, decembrie 2006

The Departed -cronica

Departe(d)

Aud că s-a întors Scorsese, de ce a fost plecat undeva? Aşa se pare, cel puţin referitor la filmele preferate de fanii lui: Mean Streets, Taxi Driver, Raging Bull, Good Fellas, Casino. Da.


În 2006, Scorsese revine la genul său predilect, o întoarcere la formă şi pe străzile crimei (I mean Mean Streets)! Cu al doilea remake din filmografie (după Cape Fear din 1991), The Departed, adaptarea apreciatului thriller hongkong-ez Infernal Affairs de Andy Lau (prima parte a trilogiei). S-a mai zis că omul dă înapoi ce au luat Asian New Wave de la el, de la John Woo, până la Park Chan Wook şi Kim Ji-Woon. Dar cei care
n-au văzut Afaceri interne (cu un scurt periplu pe ecranele noastre), nu au de ce a se teme. Scenaristul William Monahan (Kingdom of Heaven), a mutat acţiunea în Boston (filmat în New York!), unde se devorează între ele cîrtiţe şi şobolani, trădători şi infiltraţi, în poliţie, cât şi în mafia irlandeză locală. Este al treilea film al lui Scorsese cu Leonardo DiCaprio (după Gangs of New York şi The Aviator), care s-a maturizat şi a absolvit şcoala Scorsese (cu tot cu diploma în cinefilie şi un proiect de viitor despre Theodore Roosevelt).

Tema dublului este miza jocului în Departed, iar Matt Damon este oponentul lui Leo. Temele filmului m-au dus cu gândul la ce ar fi făcut Brian De Palma cu acest subiect cu care e foarte familiar. Aş fi vrut să fiu hiper-entuziast, dar mă încăpăţânez să vreau mai mult de la Scorsese, stilul de filmare e diferit aici, cadre scurte, montate rapid în defavoarea planurilor lungi, atmosferice, cu toate că finalul din film e întunecat şi nihilist, iar cinismul lui Scorsese e la apogeu.



Dacă Black Dahlia e un film despre corbi (necrofagi), şobolanii lui Scorsese sunt mai răi, pentru că se hrănesc cu orice, distrug dar şi părăsesc corabia. În epoca actuală politică, aş zice că vrea să spună ceva despre America, paradisul pierdut al unei generaţii romantice. Cât despre titlu, el zice mult prea multe, "dearly departed", pe limba lui James Joyce (şi a ultimului film al lui John Huston, The Dead). Doar sunt irlandezi şi beau Guinness şi Jameson. Act accordingly !

Oy! Acuma, dacă asta va fi intrarea lui Marty la Oscar (unde iar se bate cu Clint şi mega-filmul său de război Flags of Our Fathers), problematic. Dar va fi cel mai mare succes comercial din cariera lui, şi asta în primul rând datorită cast-ului. Mr. Devil himself, Jack Nicholson, joacă pentru prima oară într-un film de Scorsese, rol care îi va aduce cu siguranţă a enşpea nominalizare la Oscar (i was wrong here!).

Mark Wahlberg, Alec Baldwin, Ray Winstone, Martin Sheen şi Vera Farmiga, invenţia feminină din poveste a lui Monahan, contribuie la povestea dramatică, epică şi violentă care putea fi tradusă mai util decât titlul de inspiraţie Animal Planet Cârtiţa (El Topo, anyone?), ceva mai comercial, gen Trădare şi moarte la Boston. Care e şi un sinopsis succint al filmului.

Ca de obicei soundtrack-ul are pe el prietenii lui Marty, prieteni vechi, The Rolling Stones (despre care Scorsese face acum un documentar), cu Gimme Shelter şi Let it Loose, şi noi, Roger Waters, a cărui piesă, Comfortably Numb e cântată tot de prieteni vechi, Van Morrison şi The Band (de pe The Wall live in Berlin). Piesa lui Waters e cel mai aproape de ceea ce se întîmplă în film, "When I was a child I caught a fleeting glimpse / Out of the corner of my eye. / I turned to look but it was gone / I cannot put my finger on it now. / The child is grown, the dream is gone /I have become comfortably numb." - Mai e mult până departe? / - Nu, am ajuns.

Alin Ludu Dumbravă

Şapte Seri, noiembrie 2006

Volver (2006) cronica

Re: volver

Şapte Seri, noiembrie 2006

Volver înseamnă a-ţi aminti. Aşa că îmi amintesc şi eu de filmele lui Almodóvar, care nu-mi plac, dar pe care însă le-am văzut aproape pe toate. Mi se pare prea răsfăţat, colorat, voit excentric, supraestimat. Mie, din spaniolii actuali îmi place de la Iglesia (Almodóvar şi compania lui, El Deseo S.A. i-a produs primul film, Accion Mutante). Dar mi-a plăcut muzica lui Morricone şi Victoria Abril (care era hiper sexy) în Atame! (Leagă-mă, dezleagă-mă!). Mi-a plăcut anteriorul Almodóvar, La mala educacion, pentru că era îmbârligat şi construit ca un puzzle Hitchcock vs. Brian De Palma (yep). Şi apropo de De Palma, aşa l-am văzut şi pe Pedro, cu părul vâlvoi, venit
să-l sprijine pe prietenul său Banderas la Cannes, la premiera la Femme fatale. Cu freza în competiţie cu David Lynch, cu care în mod paradoxal, filmele lui seamănă. Scena audiţiei din Mulholland Drive şi pasiunea feminină din film, very Almodóvar. Cât despre freză, oricum Tim Burton şi Crispin Glover pun la zid toţi transexualii şi travestiţii lui Pedro, oricât de cu părul în flăcări ar fi. Ok.

Mi-au mai plăcut turnurile gemene madrilene din Carne Tremula, dar plot-ul de noir melo cu elemente de Boxing Helena, pardon Mar adentro, nu m-a impresionat. Iar Francesca Neri mi-a plăcut mai mult pe post de Allegra, soţia lui commendatore Pazzi din episodul florentin din Hannibal.

Acum să mă întorc la Volver. L-am ratat la Cannes în festival, dar am plătit 8 euro ca să-l văd la cinema, într-un spectacol obişnuit, deci cam trei bilete aici... I s-a dat premiu de interpretare de ansamblu feminin, plus scenariu, decizii inepte ale juriului condus de Wong Kar Wai, pentru că pentru Almodóvar scenariul e doar o schemă. El improvizează pe platou, adaptează scenariul la cerinţele filmării.

Volver e o întoarcere la comedie, una amăruie, cu violenţa de rigoare, cu multă culoare, caldă, roşu cald, fierbinte. Un sos de paste minunat. Melo. Muzical. Almodóvar iubeşte femeile, le închină cânturi, poeme, o iubeşte şi pe mama sa, omniprezentă în filmele sale, care şi aici e ritmul poveştii. Poveste despre patru femei, mamă, fiice, nepoată, trei generaţii. Carmen Maura revine, ea fiind actriţa prezentă în toate filmele timpurii ale regizorului. Iar Penelope Cruz, la al treilea film cu Almodóvar, e mai minunată ca oricând şi mai Femeie, pe linia estetică clasică neo-realistă a femeii frumoase, dar puternice, cu personalitate: Sophia Loren, Anna Magnani, Silvana Mangano. Nu ştie Tom Cruise ce-a pierdut...



Nu e nici o îndoială că acest film e mai special decât altele şi se simte pasiunea lui Almodóvar, exuberanţa, sinceritatea. Este şi intrarea Spaniei la Oscar şi deşi ţin cu Mexicul (El Laberinto del Fauno / Labirintul faunului al lui Guillermo Del Toro), Volver ar trebui să fie un Oscar măcar pentru Penelope Cruz, roşu ca macii sălbatici în bătaia vântului şăgalnic. Dar să nu devenim prea poetici, back to Almeria şi spaghetti, nu cele gătite de Penelope echipei de filmare, ci de Sergio Leone oamenilor lui cu revolvere.