Law Abiding Citizen sau ordinary decent criminal, asa cum il pronuntam, pentru ca titlul mi s-a parut definitiv stupid. Cel romanesc,
Motivat sa ucida e de Steven Seagal though.
Cu reminiscente de Hannibal Lecter,
Saw,
Se7en si
The Dark Knight in miinile lui F. Gary Gray (regizor insipid si fara viziune, regizorul original era Frank Darabont), materialul scris de
Kurt Wimmer pierde din semnificatie cu un sfirsit stupid si nesatisfactor si un erou penibil si nesuferit, Jamie Foxx.
Gerald Butler e f ok, dar oarecum timorat de un film atit de mare pe care il duce in spinare si de aerul de bad guy mastermind monstruos de tip Hannibal, John Doe, Kayser Sose, Rorschach sau Jigsaw. El sufera de sindromul Monte Cristo si filmul se transforma dintr-un revenge movie intr-un comic book fanatsy preposterous si over the top (in teritoriul Batman / Watchmen), dar faptul ca vrea sa se mentina si elementul realist, in sistemul judiciar american si dorinta de a fi, (oare cum ?) politically correct, un film din epoca Bush in epoca Obama cu o gramada de negri in charge (vedeta, regior, primaritza, staff, si nu, nu sunt rasist). O Philadelphia filmata prea des de sus, in palatul de justitie omifilmat si de Demme, atmosfera rece si neprietenoasa, de iarna.
Deci Ordinary decent movie, dar care putea sa fie unul de e exceptie cu un regizor mai koios la cirma si cu asumarea unui final fara moralizarea gretoasa care o implica. Genericul final e salvat de o piesa gen Cream, dar cu Grand Funk Railroad, "
Sin'a good man Brother", de pe
Closer to Home din 1970. Cote-ul rock old al personajului lui Butler e dar de al inceputul filmului, care se deschide pe
Mr. Tambourine Man, dar nu cu Bob Dylan ci o interpretare care costa mai putin.
Dupa cum zice si Roger Ebert, intr-una din rarele cronici pozitive (filmul a fost crucificat de majoritatea criticii, scor 34 % pe metacritics), e genul de film care il apreciezi mai putin in retrospect, "
One of those movies you like more at the time than in retrospect", asa mi s-a intimplat si mie. Mai mult ca guilty pleasure. Dar scena cu friptura de adus la ora unu in inchisoare combinata cu piesa lui The Who la i-pod dar pe boxe,
Eminence Front de pe
It's Hard din 1982, ultimul album The Who cu material original pentru urmatorii 24 de ani), care suna foarte mult a Peter Gabriel sau Genesis(
People forget...it's a Put on), optiune cel putin ciudata si piesa extrem de obscura dar f. chul, e cu siguranta una din scenele cel mai bune ale anului !! Really.
But "
You can't fight fate"-"also a bad director and ending !!!
2,75 din 5, cu suspans de juma de punct pe care-l dau pentru Butler, GFR si The Who, 5 1/2 din 10
