După ce Nae Caranfil a terminat al doilea lui film, Asfalt Tango, în 1996, a urmat o invitaţie, pentru
a face o producție în Italia, un biopic de epocă ambiţios, despre o presupusă întîlnire
între Stendhal şi Rossini.Dolce far
Niente, în 1998. Bazat pe romanul Comedia
de la Terracina de Frédéric Vitoux, premiat de Academia Franceză, filmul
este un melanj de comedie şi dramă, despre condiţia artistului faţă de
frivolitatea mondenă şi entuziasmul inconştient al revoluţiei şi conspiraţiei.
Filmul, care a ieșit în epocă într-un bad timing copios, după Beaumarcahis (1996), nu avut mare succes în Franța și Italia așa că nu a avut premiera în cinama în România ci direct pe pay tv, la HBO, unde am avut onoarea de a-i face promo-ul în 1999 :). Între timp am înțeles că s-a mai dat pe Cinemaraton TV.
- afișul original -
O distribuție superbă, François Cluzet e Stendhal, Isabella Ferrari e Josephine, Margherita Buy e contesa Gabriella Nencini, Giancarlo Giannini Contele Nencini, Pierfrancesco Favino e Rossini, Caranfil a avut mînă bună, carierele actorilor din film stralucesc și azi.
Imaginea e semnată de alt român, Cristian Comeagă, colaboratorul lui Nae Caranfil la primele 4 filme, pînă la Filantropica, iar muzică e minunată, compusă de renumitul Nicola Piovani.
Copia restaurată în 4K , premiera nouă la TIFF în 2024, atunci cînd l-am văzut și eu pentru prima dată pe marele ecran. Acum însă e în săli, remasterat, ca un film nou-nouț. Și se ține mai bine ca la vremea premierei !
Faceți-vă un serviciu și vedeți-l acum în cinema ! Merită !
Chuck Russell, the cult director of The Blob, A nightmare on Elm Street 3, The Mask and Ahnuld's Eraser, or if you will The Rock's The Scopion King is gone at 74.
He worked his way up in the LA film industry, from assistant directing and production managing independent films while writing screenplays (Dreamscape). Russell made his directorial debut in 1987 with A Nightmare on Elm Street 3: Dream Warriors, which relaunched the franchise.
Casualties of War (1989) is one of the best war (anti-war) films and still does not have the recognition it deserves. I wrote the dvd review in 2006, twenty years ago, updated it now and in English...
1966. An incident in Vietnam... the story of a repeated rape and a murder that could have been prevented, but which no one even wishes to punish—only to ignore. Casualties of War, a war regarded in America as synonymous with the loss of innocence, in which the heroes of the two World Wars became the villains and the executioners.
1987. After his first incredible mainstream success with The Untouchables, Brian De Palma, propelled onto the list of directors most coveted by the studios, could make whatever film he wanted. And he chose a controversial, repugnant, revolting subject, one that was later vehemently denied by almost everyone, especially Vietnam veterans. A real, infamous case that he had dreamed of bringing to the screen since 1969, when he saw at the Berlin Film Festival a film on the same subject, inspired by Daniel Lang's New York Times article. At the same time, one of his favourite films is The Bridge on the River Kwai, and De Palma decides to become David Lean for a little while (hence the key sequence on the bridge).
Filmed in Thailand under extremely harsh conditions, with an A-list cast of young actors on the rise (Michael J. Fox, Sean Penn, John Leguizamo, John C. Reilly), Casualties of War was released in 1989, only to be torn apart by critics, who found it exploitative and visceral, and almost completely ignored by audiences who had grown weary of Vietnam. Constructed as one vast flashback (and nightmare at the same time), it contains De Palma's overwhelming visual style and his recurring obsessions: guilt, the betrayal of comradeship, impossible love, impotence, passive voyeurism. But this time, instead of Brian De Palma's much-discussed Hitchcockian thriller fantasies, the events unfolding on screen are based on a true story. The viewer becomes complicit in the carnage, and the unsettling feeling of guilt gradually, methodically, almost paroxysmally takes hold. Ennio Morricone's score (following his previous collaboration on The Untouchables), punctuated by Gheorghe Zamfir's pan flute, is the film's principal source of emotion—elegiac, mournful, evocative of ghosts from the past and shattered dreams.
2006. The film America could not bear to watch, one of the most anti-war films ever made, is today being reassessed and regarded as equal to, or even greater than, its predecessors: The Deer Hunter, Apocalypse Now, Platoon, Full Metal Jacket. And the victim of the war behind the screen continued to develop his recurring themes, concealed within his much-discussed Hitchcockian thriller fantasies, without ever again disturbing his fellow citizens' civic conscience with stories based on real events.
Extra: the extended edition (also the first one to reach Romania) includes six additional minutes of footage (material previously available only as deleted scenes—Eriksson's interrogation, an additional scene with Dale Dye, and an unexpected Greg Henry cameo), an emotional interview with Michael J. Fox, and a half-hour Making Of in which De Palma is far warmer and more talkative than usual—and if you're wondering why, it simply means you haven't seen the film.
Victime de război / Casualties of War (1989) e unul din cele mai bine filme de război (anti-război), rămas pînă azi nedescoperit de publicul larg. Nicio nominalizare la Oscar, eșe cde public și considerat anti-american (!) la vreame premierei. Ăn 2006 am scris o cronică la apariția Dvd ului pe piața românească. 20 de ani ami tîrziu o veți aici. Cine nu l-a văzut, să îl vadă, și cine l-a văzut să îl re-vadă !
Un incident în Vietnam... povestea unui viol repetat și al unei crime care putea fi împiedicată, dar care nici măcar nu se dorește a fi pedepsită, ci doar ignorată. Pierderi în vreme de război, un război considerat în America sinonimul pierderii inocenței, în care eroii din cele două războaie mondiale au devenit personajul negativ și torționar.
După primul său incredibil succes mainstream cu Incoruptibilii, Brian De Palma, propulsat pe lista de regizori preferați de studiouri, putea să facă ce film vroia. Și a ales un subiect controversat, repugnant, revoltător, ulterior negat cu vehemență de către toată lumea, mai ales de veteranii din Vietnam. Un caz real, infam, pe care visa să-l pună pe ecran din 1969, atunci când a văzut la Festivalul de la Berlin un film cu același subiect, inspirat din articolul din New York Times al lui Daniel Lang. Totodată, unul din filmele preferate ale sale este Podul de pe râul Kwai și De Palma se hotărăște să devină pentru puțin timp David Lean (de unde și secvența-cheie de pe pod).
Filmat în Thailanda în condiții extrem de dure, cu o echipă de actori de A, tineri și în ascensiune (Michael J. Fox, Sean Penn, John Leguizamo, John C. Reilly), Casualties of War a ieșit pe ecrane în 1989, fiind desființat de criticii care l-au găsit exploatativ și visceral și ignorat total de spectatorii care se săturaseră de Vietnam. Construit ca un imens flashback (și coșmar deopotrivă), conține stilul vizual copleșitor al lui De Palma și temele sale fetiș: vinovăția, trădarea camaraderiei, idila imposibilă, impotența, voyerismul pasiv. Dar de data asta, în loc de mult comentatele fantasme de tip thriller hitchcockian ale lui BDP, evenimentele de pe ecran sunt bazate pe o poveste reală. Spectatorul are cotă de participare la carnagiu și sentimentul de neplăcut, de culpabilitate se instaurează treptat, gradat, paroxistic. Muzica lui Ennio Morricone (după colaborarea anterioară la Incoruptibilii), punctată de naiul lui Gheorghe Zamfir, este sursa principală a emoției, elegiacă, tristă, evocatoare de prezențe de fantome trecute și vise năruite.
Filmul pe care America n-a suportat să-l vadă, unul din cele mai anti-războinice din câte s-au făcut, e reconsiderat astăzi și considerat mai bun sau egal cu predecesoarele sale, Vânătorul de cerbi, Apocalypse Now, Plutonul, Full Metal Jacket. Iar victima războiului din spatele ecranului a continuat să-și dezvolte temele recurente, disimulate în mult comentatele fantasme de tip thriller hitchcockian, fără a mai deranja conștiința civică a conaționalilor cu povești bazate pe fapte reale.
Extras: ediția extinsă (și prima, de altfel, care ajunge la noi) are incluse 6 minute în plus de film (ceea ce anterior apăruse ca scene tăiate – anchetarea lui Eriksson, o scenă în plus cu Dale Dye și un cameo inedit Greg Henry), un interviu emoționant cu Michael J. Fox și un Making Of de jumătate de oră în care De Palma e mult mai cald și volubil decât de obicei și, dacă vă întrebați de ce, înseamnă că nu ați văzut filmul.
