Exact in ziua mortii lui Godard, inainte sa plec la Festivalul de la Buzau (Buzău Arts International Festival), dupa ce am publicat pe blog un scurt omagiu am apucat sa scriu si un articol pentru Revista Golan despre JLG. Am cerut citorva prieteni pe care ii stiam fani sa imi scrie citeva impresii despre el, despre filmul lor preferat de Godard. Am primit peste citeva zile raspunsul de la Golan ca e prea alambicat pentru ei, prea confuz, prea subiectiv, prea pentru "specialisti" si ca nu il vor publica. Am mai incercat undeva, dar am mai primit un refuz. Am fost prea ocupat cu festivalul Transilvania Blues IV si altele ca sa mai incerc in alta parte, intre timp a trecut timpul dar am ramas dator cu publicarea, care din pacate va fi doar aici :( Le Mepris...)
Merci a vous !!!!
For Ever GODard*
gînduri despre Jean-Luc
Godard și grupaj asamblat de Alin Ludu Dumbravă
*parafrazez titlul
filmului său din 1996, For Ever
Mozart.
***********
Godard est mort !
Vive Godard ! Viva le cinema !
Jean-Luc
Godard a murit pe 13 septembrie 2022 la Rolle, în Elveția, unde
locuia și al cărui cetățean era din timpul războiului, cînd se
mutase acolo cu școala, de la Paris. Avea 91 de ani și a cerut o
sinucidere asistată, practică legală în această țară. Un ultim
gest-șoc al unei biografii controversate (vedeți Le Redoutable deMichel Hazenevicius-2018, alias Godard Mon Amour, despre tinerețea
lui ”revoluționară”).
*
Filmele
lui mari au fost pentru mine acum 30 de ani cînd am intrat la
facultatea de film, A bout de souffle, Pierrot le fou (mai ales pentru
Belmondo), Alphaville (de unde și-a luat numele trupa), Weekend
(pentru carambolul de mașini plan-secvență), și Le mépris (cu
acea față a lui Jack Palance și Fritz Lang-care a fost și afișul
festivalului de la Cannes din 2016). Am văzut o mulțime de filme
ale lui, pînă m-a pierdut complet. Adieu au Langauage ... Poți să
îl contești cît vrei, Jean-Luc Godard a schimbat fața
cinematografului. Numai genericele sale merită o enciclopedie. A
fost poet, a fost punk, a fost dadaist, a fost deconstructivist,
socialist, maoist, un inconoclast absolut. Este Nouvelle Vague prin
excelență, alături de Truffaut, care a rămas un adept al
cinema-ului clasic. Godard a început la Cahiers du Cinema, critic de
film, apoi s-a apucat de film. Faimoasa afirmație, ”Tot ce îți
trebuie să faci film e o cameră de filmat, o fată și o armă” a
provocat scandaluri, a șocat și a inspirat generații de cineaști.
Tarantino și-a numit compania sa de producție, A Band Apart, după
titlul filmului lui Godard din 1964.
**
Am rugat cîțiva prieteni
pe care îi știam fani ai regizorului, să îmi scrie 2-3 rînduri
despre filmul lor preferat de Godard. Emanuel Pârvu a scris mult,
fumos și intens. L-am lăsat la urmă.
***
Pentru
mine filmul lui Godard de azi ar fi rarsisimul One plus One sau
Sympathy for the Devil (1968) cu Rolling Stones în componența
completă, adică Brian Jones și Bill Wyman included. Și cu muza
lui Godard din acea vreme, Anne
Wiazemsky. Un
colaj de guerilla Revoluție neagră și voice over-uri politice,
intersectat cu trupa în studio, care cîntă diferite variante ale
piesei Sympathy for the Devil pînă la paroxism, un curio - o
ciudățenie absolută, și pentru Godard, dar mai ales incredibilă
pentru Stones!
Întreg
filmul pe youtube aici:
https://www.youtube.com/watch?v=ISAyqrxTY4w
***
Andrei Crețulescu
critic, scenarist,
regizor:
Le cinema c’était JLG.
Chiar dacă
Le mépris, Pierrot le fou, Vivre sa vie, Bande à part, Week End sau
Alphaville m-au, pe rînd, fascinat, emoționat, entuziasmat, dărîmat
sau “ebluisat”, fac ce fac și mă întorc, din nou și din nou,
la primul film. Cînd nu știam (nici unul dintre noi, sic!) că
cinemaul se poate face și așa - așa cum nu știam că, 60 de ani
mai tîrziu, continuăm s-o aflăm, tot de la el. Într-una dintre
vacanțele la Paris, în preajma Crăciunului 2008, am ajuns, în
fine, pe rue Campagne Prèmiere, și am rugat-o pe Codruța să mă
filmeze în timp ce alergam gîfîind dintr-un capăt în celălalt.
Ce să zic, à bout de souffle.
***
AntoineBagnaninchi
distribuitor
film (Independența Film)
Pierrot
le fou pentru liberatea sa, pentruBelmondo, Karina, Rimbaud și Fuller (Sam)
Une
femme est une femme pentru bătălia pe titluri de
cărți, Micul bar și ”Tu te
laisses aller” de Aznavour.
Le Mepris
pentru fesele lui Brigitte Bardot și pentru Fritz Lang.
Le Petit soldat pentru
privirea camerei de filmat.
A
bout de souffle pentru ”C'est
dégueulasse”.
***
Bogdan Mureșanu
scenarist, regizor:
A bout de souffle pentru
revoluția pe care pornit-o
în limbajul cinematografic. Curajul
formidabil, prin care a demolat si reconstruit arta povestirii in
cinema, isi are zenitul in acest film. Nu știu cum a reușit, dar
Godard și-a păstrat aura de intelectual rebel în vreme ce a
devenit parte a canonului clasic. Posibil să fi fost chiar natura
personalității sale în care extremele se întâlneau cu lejeritate
sau, poate, influența sa a fost o metamorfoză totală, alterând
definitiv modul în care privim o imagine.
Eva Pervolovici
regizor
Chipul
savuros al lui Anne Wiazemsky umple ecranul. De ce am rămas cu
filmul La
Chinoise
din filmografia lui Godard ? Cu siguranță, pentru această actriță
de catifea și revoltă, strălucitoare în fața lui
Jean-Pierre-Léaud. Și pentru o anumită inocență a lui Godard,
fascinat de un maoism visat, inventat.
***
Mihaela
Constantinescu
regizor,
organizator festival (Buzău Arts InternationalFestival)
Masculin
/ Féminin este favoritul meu de la Godard, pentru că este un tablou
a ceea ce îmi imaginez eu că era Parisul anilor '60, un spațiu al
idealurilor, al artei, al filosofiei și al relațiilor tumultuoase,
al cafenelelor pline de fum de țigară și de muzică. E Noul Val
așa cum numai Godard a știut să îl facă, plin de politică,
pop-culture și o luptă între cele două sexe, care apare des la
el, dar mereu altfel și mereu proaspătă. Mă regăsesc, pe rând,
în fiecare dintre personaje și m-aș uita la el cel puțin
săptămânal. Iubesc Parisul cu pasiune și datorită lui Godard și
îi sunt recunoscătoare pentru dragostea de film.
***
Emanuel Pârvu
actor, scenarist, regizor
Truffaut,
Rivette, Rohmer, Chabrol și Godard. Dar mai ales Truffaut și
Godard.
După
Politica autorilor (Andre Bazin) – cu care am luat contact în
facultate, am înțeles mai
bine
ceea ce a făcut Godard pentru cinema. M-am gândit de multe ori ce
înseamnă pentru un
actor
să ia contact cu textul în ziua filmării – cât de profund se
poate duce în înțelesul unui
personaj
(sau mai bine spus – cât din realul lui poate fi înțeles de
actor astfel încât să ridice la
verticala
apariției orizontala textului de personaj). Spre deosebire de
ceilalți regizori (cu care,
atunci
când ești student încerci să empatizezi pur și simplu pentru că
te gândești că ei fac
“artă
și nu consum american“), când mi-am dat seama că Godard
funcționeză mai mult după
regulile
rescrise ale cinema-ului american, am avut inițial o respingere
(atât am putut la vârsta
aia).
După
ceva filme, după mai multă înțelegere, după Belmondo, după
“jump-cuts”, după
Alphaville,
după documentarul prin care m-a plimbat de la Picasso la Cassavetes,
după
vorbirea
cu spectatorii din “Pierrot le Fou“ (lucru care, de fapt, m-a
apropiat cel mai mult de
Godard,
simțindu-mă, într-un fel, conectat la convenția teatrală cu care
eram mai obișnuit),
Godard
m-a captivat într-un fel pe care nu aș putea să-l descriu formal.
Un soi de captivitate
dorită,
un soi de admirație fără respect, un soi de respect fără dorință
de a copia.
Evident
că pentru majoritate, când zici Godard zici “A bout de souffle“
(așa cum zici Truffaut
–
400 cents coups sau Resnais – Hiroshima mon amour), dar aș avea o
mențiune – și pentru
mine
este o mențiune foarte onorabilă (poate și pentru că l-am văzut
după terminarea
facultății,
când lucrurile sunt mai așezate) este Alphaville.
Zic
asta pentru că am văzut aceiași actori la diferiți regizori și
în general cam știi ce și cât pot.
Și
îți poți da seama de calitățile unui regizor când vezi un actor
pe care îl știi din alte filme –
cât
a reușit să ducă acolo. Pe Eddie Constantine îl văzusem înainte
la Fassbinder (jucându-se
pe
sine, deși filmul germanului e făcut la vreo câțiva ani după
Alphaville) și la Lars von Trier
(în
Europa). Deși văzesem doar unul dintre filmele în care l-a jucat
pe Lemmy Caution (și
care
cred că era ceva de consum din perioada franceză a anilor ’50),
am realizat magia pe
care
o poate aduce un regizor mare asupra unui actor. Iar pentru mine
acela a fost un moment în
care
m-am îndrăgostit de Godard iremediabil.
A, și, pe Netflix România !!! găsiți cinci filme de Godard, Carabinierii, Made in USA, Detective, Prenom Carmen și Helas pour moi (sub titlul Oh Woe is Me). Pour les kinosseurs :)