Exact in ziua mortii lui Godard, inainte sa plec la Festivalul de la Buzau (Buzău Arts International Festival), dupa ce am publicat pe blog un scurt omagiu am apucat sa scriu si un articol pentru Revista Golan despre JLG. Am cerut citorva prieteni pe care ii stiam fani sa imi scrie citeva impresii despre el, despre filmul lor preferat de Godard. Am primit peste citeva zile raspunsul de la Golan ca e prea alambicat pentru ei, prea confuz, prea subiectiv, prea pentru "specialisti" si ca nu il vor publica. Am mai incercat undeva, dar am mai primit un refuz. Am fost prea ocupat cu festivalul Transilvania Blues IV si altele ca sa mai incerc in alta parte, intre timp a trecut timpul dar am ramas dator cu publicarea, care din pacate va fi doar aici :( Le Mepris...)
Merci a vous !!!!
For Ever GODard*
gînduri despre Jean-Luc Godard și grupaj asamblat de Alin Ludu Dumbravă
*parafrazez titlul filmului său din 1996, For Ever Mozart.
***********
Godard est mort ! Vive Godard ! Viva le cinema !
Jean-Luc Godard a murit pe 13 septembrie 2022 la Rolle, în Elveția, unde locuia și al cărui cetățean era din timpul războiului, cînd se mutase acolo cu școala, de la Paris. Avea 91 de ani și a cerut o sinucidere asistată, practică legală în această țară. Un ultim gest-șoc al unei biografii controversate (vedeți Le Redoutable deMichel Hazenevicius-2018, alias Godard Mon Amour, despre tinerețea lui ”revoluționară”).
*
Filmele lui mari au fost pentru mine acum 30 de ani cînd am intrat la facultatea de film, A bout de souffle, Pierrot le fou (mai ales pentru Belmondo), Alphaville (de unde și-a luat numele trupa), Weekend (pentru carambolul de mașini plan-secvență), și Le mépris (cu acea față a lui Jack Palance și Fritz Lang-care a fost și afișul festivalului de la Cannes din 2016). Am văzut o mulțime de filme ale lui, pînă m-a pierdut complet. Adieu au Langauage ... Poți să îl contești cît vrei, Jean-Luc Godard a schimbat fața cinematografului. Numai genericele sale merită o enciclopedie. A fost poet, a fost punk, a fost dadaist, a fost deconstructivist, socialist, maoist, un inconoclast absolut. Este Nouvelle Vague prin excelență, alături de Truffaut, care a rămas un adept al cinema-ului clasic. Godard a început la Cahiers du Cinema, critic de film, apoi s-a apucat de film. Faimoasa afirmație, ”Tot ce îți trebuie să faci film e o cameră de filmat, o fată și o armă” a provocat scandaluri, a șocat și a inspirat generații de cineaști. Tarantino și-a numit compania sa de producție, A Band Apart, după titlul filmului lui Godard din 1964.
Am rugat cîțiva prieteni pe care îi știam fani ai regizorului, să îmi scrie 2-3 rînduri despre filmul lor preferat de Godard. Emanuel Pârvu a scris mult, fumos și intens. L-am lăsat la urmă.
***
Pentru mine filmul lui Godard de azi ar fi rarsisimul One plus One sau Sympathy for the Devil (1968) cu Rolling Stones în componența completă, adică Brian Jones și Bill Wyman included. Și cu muza lui Godard din acea vreme, Anne Wiazemsky. Un colaj de guerilla Revoluție neagră și voice over-uri politice, intersectat cu trupa în studio, care cîntă diferite variante ale piesei Sympathy for the Devil pînă la paroxism, un curio - o ciudățenie absolută, și pentru Godard, dar mai ales incredibilă pentru Stones!
Întreg filmul pe youtube aici:
https://www.youtube.com/watch?v=ISAyqrxTY4w
***
critic, scenarist, regizor:
Le cinema c’était JLG.
Chiar dacă Le mépris, Pierrot le fou, Vivre sa vie, Bande à part, Week End sau Alphaville m-au, pe rînd, fascinat, emoționat, entuziasmat, dărîmat sau “ebluisat”, fac ce fac și mă întorc, din nou și din nou, la primul film. Cînd nu știam (nici unul dintre noi, sic!) că cinemaul se poate face și așa - așa cum nu știam că, 60 de ani mai tîrziu, continuăm s-o aflăm, tot de la el. Într-una dintre vacanțele la Paris, în preajma Crăciunului 2008, am ajuns, în fine, pe rue Campagne Prèmiere, și am rugat-o pe Codruța să mă filmeze în timp ce alergam gîfîind dintr-un capăt în celălalt. Ce să zic, à bout de souffle.
***
distribuitor film (Independența Film)
Pierrot le fou pentru liberatea sa, pentruBelmondo, Karina, Rimbaud și Fuller (Sam)
Une femme est une femme pentru bătălia pe titluri de cărți, Micul bar și ”Tu te laisses aller” de Aznavour.
Le Mepris
pentru fesele lui Brigitte Bardot și pentru Fritz Lang.
Le Petit soldat pentru
privirea camerei de filmat.
A
bout de souffle pentru ”C'est
dégueulasse”.
***
scenarist, regizor:
A bout de souffle pentru revoluția pe care pornit-o în limbajul cinematografic. Curajul formidabil, prin care a demolat si reconstruit arta povestirii in cinema, isi are zenitul in acest film. Nu știu cum a reușit, dar Godard și-a păstrat aura de intelectual rebel în vreme ce a devenit parte a canonului clasic. Posibil să fi fost chiar natura personalității sale în care extremele se întâlneau cu lejeritate sau, poate, influența sa a fost o metamorfoză totală, alterând definitiv modul în care privim o imagine.
regizor
Chipul savuros al lui Anne Wiazemsky umple ecranul. De ce am rămas cu filmul La Chinoise din filmografia lui Godard ? Cu siguranță, pentru această actriță de catifea și revoltă, strălucitoare în fața lui Jean-Pierre-Léaud. Și pentru o anumită inocență a lui Godard, fascinat de un maoism visat, inventat.
***
Mihaela Constantinescu
regizor, organizator festival (Buzău Arts InternationalFestival)
Masculin / Féminin este favoritul meu de la Godard, pentru că este un tablou a ceea ce îmi imaginez eu că era Parisul anilor '60, un spațiu al idealurilor, al artei, al filosofiei și al relațiilor tumultuoase, al cafenelelor pline de fum de țigară și de muzică. E Noul Val așa cum numai Godard a știut să îl facă, plin de politică, pop-culture și o luptă între cele două sexe, care apare des la el, dar mereu altfel și mereu proaspătă. Mă regăsesc, pe rând, în fiecare dintre personaje și m-aș uita la el cel puțin săptămânal. Iubesc Parisul cu pasiune și datorită lui Godard și îi sunt recunoscătoare pentru dragostea de film.
***
actor, scenarist, regizor
Truffaut, Rivette, Rohmer, Chabrol și Godard. Dar mai ales Truffaut și Godard.
După Politica autorilor (Andre Bazin) – cu care am luat contact în facultate, am înțeles mai
bine ceea ce a făcut Godard pentru cinema. M-am gândit de multe ori ce înseamnă pentru un
actor să ia contact cu textul în ziua filmării – cât de profund se poate duce în înțelesul unui
personaj (sau mai bine spus – cât din realul lui poate fi înțeles de actor astfel încât să ridice la
verticala apariției orizontala textului de personaj). Spre deosebire de ceilalți regizori (cu care,
atunci când ești student încerci să empatizezi pur și simplu pentru că te gândești că ei fac
“artă și nu consum american“), când mi-am dat seama că Godard funcționeză mai mult după
regulile rescrise ale cinema-ului american, am avut inițial o respingere (atât am putut la vârsta
aia).
După ceva filme, după mai multă înțelegere, după Belmondo, după “jump-cuts”, după
Alphaville, după documentarul prin care m-a plimbat de la Picasso la Cassavetes, după
vorbirea cu spectatorii din “Pierrot le Fou“ (lucru care, de fapt, m-a apropiat cel mai mult de
Godard, simțindu-mă, într-un fel, conectat la convenția teatrală cu care eram mai obișnuit),
Godard m-a captivat într-un fel pe care nu aș putea să-l descriu formal. Un soi de captivitate
dorită, un soi de admirație fără respect, un soi de respect fără dorință de a copia.
Evident că pentru majoritate, când zici Godard zici “A bout de souffle“ (așa cum zici Truffaut
– 400 cents coups sau Resnais – Hiroshima mon amour), dar aș avea o mențiune – și pentru
mine este o mențiune foarte onorabilă (poate și pentru că l-am văzut după terminarea
facultății, când lucrurile sunt mai așezate) este Alphaville.
Zic asta pentru că am văzut aceiași actori la diferiți regizori și în general cam știi ce și cât pot.
Și îți poți da seama de calitățile unui regizor când vezi un actor pe care îl știi din alte filme –
cât a reușit să ducă acolo. Pe Eddie Constantine îl văzusem înainte la Fassbinder (jucându-se
pe sine, deși filmul germanului e făcut la vreo câțiva ani după Alphaville) și la Lars von Trier
(în Europa). Deși văzesem doar unul dintre filmele în care l-a jucat pe Lemmy Caution (și
care cred că era ceva de consum din perioada franceză a anilor ’50), am realizat magia pe
care o poate aduce un regizor mare asupra unui actor. Iar pentru mine acela a fost un moment în
care m-am îndrăgostit de Godard iremediabil.
A, și, pe Netflix România !!! găsiți cinci filme de Godard, Carabinierii, Made in USA, Detective, Prenom Carmen și Helas pour moi (sub titlul Oh Woe is Me). Pour les kinosseurs :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu