Iubire tragică, dramă de confuzie şi neputinţă - Atonement
Alin Ludu Dumbravă
Şapte Seri, februarie 2008
Atonement însemnă şi în engleză şi în franceză Ispăşire, cum s-a tradus cartea pe care se bazează (apărută în 2005 la Polirom şi reeditată acum), măcar atât puteau ştii distribuitorii care l-au numit Remuşcare. Este scrisă de Ian McEwan, unul din cei mai apreciaţi scriitori britanici contemporani. După el s-au ecranizat pînă acum The Comfort of Strangers (Paul Schrader, 1990), The Cement Garden (Andrew Birkin, 1993), The Inocent (John Schlesinger, 1993). McEwan a scris şi scenariul la The Good Son (Joseph Ruben, 1993), un thriller eşuat cu Macaulay Culkin şi Elijah Wood.
Atonement e un film care începe ca The English Patient şi se termină ca Titanic (Vanessa Redgrave pe post de Gloria Stuart). Are patru părţi distincte preluate din roman, fragmentări de timp şi trucuri de regie care arată aceiaşi secvenţă de mai multe ori sau din unghiuri diferite. Eu l-am văzut pornind de la o părere preconcepută... a vedea un film "de la regizorul lui Pride and Prejudice", bineînţeles ca nu e pentru mine, e pentru doamne şi domnişoare romantice, pentru mine romantic e Sweeney Todd, mai romantic de atât nu suport, chiar şi Rambo e un erou romantic pentru mine, şi asta poate spune tot. Hei, nu plecaţi, continuaţi să citiţi...
Povestea din romanul lui Ian McEwan (pe care nu l-am citit), mi-a amintit bucăţi din cel al lui Eric Knight, This Above All (Mai presus de orice, acesta, da, citit), povestea de dragoste dintre un dezertor şi o asistentă medicală pe fundalul celui de-al doilea război mondial. În Atonement mai există şi un al treilea personaj, o soră mai mică şi o greşeală care trebuie recunoscută şi ispăşită. Personajul scriitoarei e introdus în finalul poveştii, tehnică narativă post-modernă care arată diferenţa dintre roman şi povestea originală, dar în fapt toate sînt ficţiuni, compuse de McEwan şi reconstituite pe peliculă de Joe Wright. Filmat la superlativ de Seamus McGarvey, filmul e supercalofil, fiecare cadru din prima parte e cu soare sau reflecţii, la ora magică, parcă e filmat de Vittorio Storaro (sau Nestor Almendros la Days of Heaven). Dar forţa cinematografică este desăvârşită în secvenţa de la mijlocul filmului a retragerii de la Dunquerkue, un cadru-plan neîntrerupt de 5 minute, senzaţional filmat pe steadycam, care a costat cât tot restul filmului (în stilul lui Scorsese la mijlocul lui Gangs of New York, dar neînchipuit mai bine motivat dramatic). Aici într-o sală de cinema, pe pînză, se văd uriaşi, îmbrăţişaţi, Jean Gabin şi Michèle Morgan, din filmul lui Marcel Carné, Quai des brumes (1938), un motiv în sine şi un model mai romantic decît relaţia dintre Cecilia Tallis (Keira Knightley) şi Robbie Turner (James McAvoy).
Muzica lui Dario Marianelli (premiata cu Oscar) care foloseşte inspirat maşina de scris pentru beat şi tempo, aduce starea perfectă pentru a susţine imaginea, lîngă Clar de lună de Debussy şi Boema. Atonement a fost nominalizat la 7 categorii de Oscar, a luat o tonă de premii (Globul de Aur pentru cel mai bun film, premiile Academiei Britanice aşişderea). Părea a fi menit să cîştige Oscarul, dar ar fi fost o nedreptate concurând cu There Will Be Blood şi No Country for Old Men (aşa că nu
l-a cîştigat). Iar cotaţia mea subiectivă nu vrea să pună pe un piedestal un film cu poveşti de iubire tragice, drame de confuzie şi neputinţă, pînă la urmă tradiţional şi dincolo de tehnica sa de realizare, cu nimic mai original decât mai vechile modele ale genului.
(trei stele din cinci,) 6 din 10 !
V de la Vendetta....:)
RăspundețiȘtergere