de unele am mai scris aici re film si muzica din ele...iata textul complet:
O să cititi mult numele lui Ennio Morricone în acest text, şi asta pentru că muzica sa este cea mai influentă în compoziţia de muzică de film de azi, el fiind şi idolul Ubermenchului hollywoodian, Hans Zimmer, şi al mulţi alţi compozitori, şi refolosită /reciclată ?) în filmele lui Tarantino ş.a.
Morricone are 85 de ani şi încă lucrează, muzica sa la La migliore offerta/The Best Offer, pe ecranele noastre Oferta irezistibilă (primul film pe care l-am văzut anul ăsta, într-o superbă sală florentină), tocmai a fost recompensată cu premiul Academiei Europene de Film (EFA) pentru cel mai bun soundtrack (european) al anului. Deci, în afara topului, Morricone, oricum nu am găsit muzica sa, pentru a o asculta separat de film.
Almost în top, score-ul la Prisoners de Johan Johansson, la thrillerul lui Denis Villeneuve, la All is Lost (Alex Ebert) şi muzica lui Clint Mansell la Stoker. Bonus: Sound City, care fiind documentar, nu l-am pus alături de filmele de ficţiune (v. numărul anterior Sunete la Top Doc and Roll), şi Metallica-Through The Never, film-concert şi dublu cd live cu piesele lor cîntate altfel.
La capitolul dezamăgiri trebuie să menţionez noul Superman, Man of Steel, în care Hans Zimmer zice că s-a reinventat, dar nu prea…
1. Rush -Hans Zimmer
Am un soft spot pentru mr. Hans, dar nu în orice face, de multe ori e auto-suficient şi “fură” de la el. E a cincea colaborare a lui Zimmer cu Howard (unul din soundtrackurile mele preferate a fost Backdraft, dar nu m-au impresionat nici Da Vinci Code, nici Angels & Demons, nici Frost-Nixon. Sound-ul lui Rush este mega rock (aşa cum a făcut-o şi la Mission: Impossible) şi fără el filmul nici n-ar exista. Muzica e sunetul motoarelor, furioase, la maxim, viteză şi scrîşnete pe asfalt. Chitări ascuţite- un pic de U2 The Edge, bass energic, clape repetitive şi percuţii obsedante, ca un sound design, şi cu o tentă 80, hard rock şi rocknroll (v. piesa Connections), o temă aspiraţională, care mă duce cu gîndul la Top Gun Anthem, construită pe fundament de chitară. Ajută la atmosferă şi piese din epocă, de la Dave Edmunds - I Hear You Knocking, la Steve Winwood, Thin Lizzy şi Slade. Şi un montaj pe Fame de David Bowie, piesa lui John Lennon. Soundtrack-ul anului pentru mine, la fel ca şi cel de la The Lone Ranger (tot Zimmer). Cronica mea la film si excerpte din soundtrack aici
2. The Lone Ranger - Hans Zimmer
Cel mai subestimat (si blamat) film al anului şi un score pe masură, simfonic, complet cu uvertura la Wilhelm Tell ( tema originală a Călăreţului singuratic din serialul radio din anii ’30 şi apoi cel TV din anii ‘50), şi repere Ennio Morricone şi western spaghetti şi nu numai, cît cuprinde (muzicuţa morţii, chitări, banjo, pianine). Dacă în Rango de aceiaşi echipă (Gore Verbinski, Johnny Depp, Zimmer), Wagner făcea obiectul parodiei, aici e rîndul omagiului lui Gioachino Rossini (Wilhelm Tell, în piesa 10 de aproape..10 minute, Finale, compusă de Zimemr cu Geoff Zanelli), transformată într-un vals, o tornadă sonoră, fundal al unei urmăriri nebune, care citează The General al lui Buster Keaton.
Iniţial muzica trebuia să o facă Jack White, se pare ca a rămas tema sa de la piesa Red’s Theater of the Absurd, completă cu mariachi, trompete, ţambal şi viori, interpretată de Pokey LaFarge & The South City Three, care aduce într-un mod ciudat aminte de Goran Bregovic dar şi de score-ul lui Zimmer la Sherlock Holmes 2, cu muzicanţi ţigani. Disney a scos un soundtrack “inspirat” de film, cu muzică folk rock, country, feriţi-vă de el pentru că n-are nicio treabă cu filmul. Şi remember, “Never take off the mask”. Intreg alabumul poate fi ascultat aici.
3. Gravity - Steven Price
Virtuosul film SF în aproape un personaj şi timp real la lui Alfonso Cuaron ar fi putut fi lipsit de muzică, aceasta avînd funcţia primordială de ceea ce ar trebui să FIE muzica de film, adică să nu o auzi conştient. Score-ul lui Steven Price compozitor nou şi fresh în peisaj (The World’s End, Attack the Block), e de mare efect, cea mai mare parte funcţionează ca un sound design. E unul din cele mai interesante soundtrackuri ale anului, care conţine, incidental şi niste muzică country (Hank Williams jr.).În trailer s-a folosit şi mai elegiac cu pian şi violă, lucrarea compozitorului finlandez
Arvo Pärt, Spiegel Im Spiegel. Posibilă nominalizare la Oscar şi chiar premiu. Cronica mea la film si excerpte de soundtrack aici
4. The Counselor (sau Counsellor) -Daniel Pemberton
Poate cel mai controversat film al anului….colaborarea între un Ridley Scott de 75 de ani, şi scriitorul Cormac McCarthy în primul său scenariu, scris la vîrsta de 79 de ani, este cel puţin ciudată, un meta-film caustic, anti-thriller şi anti-blockbuster mizantrop, despre viaţa ca un tanc septic plin cu rahat. Compozitorul englez Daniel Pemberton a fost contactat de Scott care i-a auzit prima partitură sonoră, muzica la horrorul The Awakening. Se pare că Ridley Scott (care a lucrat cu predilecţie cu Zimmer şi apoi cu Gregson-Williams şi Marc Streitenfeld), şi-a găsit un nou colaborator. Ecouri de Morricone şi teme mexicane machettorodriguereşti (Robert nu Sixto:) şi tarantineşti, plus un sound de film de Michael Mann…
samples din soundtrack aici
5. Only God Forgives-Cliff Martinez
Dupa Drive, Cliff Martinez, fostul membru al trupei Red Hot Chilli Peppers şi compozitor ataşat la proiectele lui Steven Soderbergh, e la a doua colaborare cu danezul Nicholas Winding Refn, într-un OZN cinematografic, prezent în selecţia oficială de anul acesta la Cannes, o poveste despre răzbunare, castrare şi impotenţă, dedicată (şi sub influenţa) lui Alejandro Jodorowski. Martinez a ales o zona sumbră şi excentrică sonoră, completă cu cîntece în tailandeză interpretate de Vithaya Pansringarm, revelaţia filmului. El este şeful poliţiei, care cîntă Lume Mai Long (Don’t Forget) şi Kid Teung Ban (Missing Home) cu Vithaya Pansringarm. Martinez, mai ales în ultima vreme (eu am bagat de seamă de la Contagion) e chitit pe electronica anilor ’70-80, gen Tangerine Dream, Klaus Schultze. Aici combină etosul şi instrumentele de percuţie asiatice cu sonoritatea chitărilor şi synthesizerului, în (dez)acorduri ameninţătoare, apăsătoare. Unul din cele mai interesante experimente cinematografice de anul acesta, Spring Breakers, de Harmony Korine, are tot muzică de Cliff Martinez, alături de Skrillex, şi l-aş fi pus în top, dar în majoritate muzica de acolo nu e genul meu.
6. The Place Behind the Pines –Mike Patton
Regizorul lui Blue Valentine, Derek Cianfrance, l-a ales pe Mike Patton alias Mr. Bungle, (şi Fantômas, Peeping Tom, Tomahawk, Moonraker), pentru o lume întreagă însă solistul vocal de la Faith No More, să îi facă o muzică densă, grea, ca un sound design. Filmul e un indie Americana perfect, o combinaţie de Indian Runner al lui Sean Penn, cu Badlands al lui Malick, cu ceva din Mud de Jeff Nichols, cu un act trei pretenţios, a la Once Upon a Time…beyond the Pines.
Coloana sonoră conţine şi piese pop/rock: Hall & Oates (Maneater) , Bruce Springsteen (Dancer in the Dark), Bon Iver (The Wolves, Act I and II), The Crying Shames (Don't Go Please Stay ,compusă de Burt Bacarach), muzică din alte filme: elegiacul Ninna Nanna Per Adulteri de Ennio Morricone, original în Cuore di Mamma (1969), cu siguranţă alegerea lui Patton , Miserere Mei de Gregorio Allegri şi post-simfonic dark: Arvo Pärt (v. Gravity), interpretat de Rudolf Werthen & I Fiamminghi - Fratres for Strings and Percussion. Creditat e şi sound designerul Jim Helton.
7. Only Lovers Left Alive VA
Filmul lui Jim Jarmusch cu vampiri e o nouă deconstrucţie de gen, perioadă începută de regizor cu Dead Man (1995), -western, şi continuată cu Ghost Dog-The Way of the Samurai (1999), gangster film, arte marţiele, şi The Limits of Control (2009)-film noir.
E unul din cele mai interesante riffuri de dată recentă –şi nu numai- în universul vampirilor, un film de dragoste, în egală măsură despre muzică, vampirul Tom Hiddleston (Adam) fiind compozitor. Pe acest film apare chiar trupa lui Jarmush alături de Carter Logan, Shane Stoneback, cu sound a la Neil Young…în genul space rock, şi apt numită SqÜrl. E un soundrack pentru care cuvîntul eclectic e un oximoron, de la Capriciul numarul cinci de Niccolo Paganini la Charlie Feathers, Funnel of Love cu Wanda Jackson remixată, Denise LaSalle,-Trapped In this Thing Called Love, Kasbah Rockers (cu Bill Laswell- Bledstyle), disco extravaganţa din anii ’70, Soul Dracula cu Hot Blood, libaneza Yasmine Hamdan (Hal), la Black Rebel Motorcycle Club şi White Hills.
Autorul real este însă, în opinia lui Jarmusch, Jozef van Wissem, un istoric lutier olandez, dar şi chitarist şi compozitor de avangardă, creditat drept compozitorul muzicii. Wissem a scos în 2012 un album minimalist, cu el la lăută, alături de Jim Jarmusch la chitară, intitulat The Mystery of Heaven. Pe piesa "The More She Burns the More Beautifully She Glows", Tilda Swinton (Eva în Only Lovers Left Alive, face onorurile vocale, spoken word). Albumul (excelent) este template-ul pentru sound-ul din OLLA.
Filmul iese abia în aprilie 2014 în SUA şi soundtrackul e unreleased, dar piesele le puteţi asculta pe internet aici.
8. Inside Llewyn Davis VA
Noul film al fraţilor Coen, despre un cîntăreţ folk ficţional în Greenwich Village anilor ‘60, interpretat de Oscar Isaac, are un soundtrack produs din nou de T. Bone Burnett.
Inspiraţia personajului este de fapt cantautorul newyorkez Dave Van Ronk, care a murit în 2002, supranumit The Mayor of MacDougal Street (şi titlul autobiografiei sale).
Piesele folk-rock sunt cîntate de actori, Oscar Isaac, Justin Timberlake, Carey Mulligan.
Green, Green Rocky Road, piesa lui Dave Van Ronk e cîntată de Oscar Isaac, iar pe genericul final, de însuşi Van Ronk. Cu participarea lui Marcus Mumford, de la Mumford and Sons. Şi cu o piesă Bob Dylan, Farewell.
9, 10: ex aqueo două soundtrackuri la filme SF inegale şi parţial ratate, Elysium-Ryan Amon şi Oblivion cu M83.
9.Oblivion- M83
Foarte reminiscent de muzica Daft Punk la Tron-Legacy (soundtrackul meu preferat al anului 2010), într-un film care din nou putea să fie ceva, dar n-a fost…vizual însă şi la IMAX arată splendid. Acelaşi regizor ca la Tron, Joseph Kosinski, într-un SF scump, bazat pe romanul său grafic nepublicat. În acelaşi timp un vehicul Tom Cruise, într-un rol neinspirat. Compozitorul şi aranjorul Joseph Trapanese (care a produs şi Tron cu Daft Punk) e combinat cu un alt autor post electronic francez, Anthony Gonzalez, aka jumate din duoul M83. Gonzalez a mărturisit că ar fi preferat ca să fie creditat sub numele său şi nu M83, dar studiourile au vrut să profite de pe urma renumelui M83.Pe genericul final, piesa titlu, cu vocal de norvegiana Susanne Sundfør, e forte, energică, inspiraţională, între Kate Bush, Enya, Tori Amos, dar mi-a amintit de colaborările vocale ale lui Mike Oldfield din anii ‘80.
10. Elysium-Ryan Amon
Urme de Neuromancer si Johnny Mnemonic, adică cyberpunk-ul lui William Gibson, ciordit de Matrix, şi umbre de Tetsuo the Iron Man (Shinia Tsukamoto). Plus un look de Mad Max, favele mexicane, exosuit, androizi, metal hurlant în al doilea film al sud africanului Neill Blomkamp, după District Nine. Anul e 2154 şi bogătanii sunt pe orbită, pe Pământ e jale. Matt Damon suferă, Sharlto Copley, actorul pe care Blomkamp l-a pus pe orbită, şi el sudafrican, e mercenarul Kruger, real badass, William Fichtner e badguy corporatist şi Jodie Foster o diabolică politicană. Muzică atmosferică energică de debutantul Ryan Amon, descoperit pe internet de Blomkamp (Amon face muzică de trailere). L-am pus aici alegînd între el şi Johan Johansson la Prisoners, în ideea că vom mai auzi de Amon. Cronica mea la film aici.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu